Uneori, oamenii îmi fac inima să sângereze,
Și când picurii lovesc pământul,
Se-nroșesc norii,
Iar soarele dispare-n zare.
Câteodată, când mă găsesc singură,
Așa cum am fost mereu și plâng,
Lacrimile mi se transformă în cenușă,
Nu în diamante, purtate de vânt.
Efemer îmi e și gândul,
Ce mâ-njunghie neîncetat,
Când vocile îmi fură cântul,
Și mă lasă pe uscat.
