Spațiul rămas gol,
Acolo unde zâmbetul tău îmi umplea inima,
E pustiu și rece, ca un vid netrecător,
Și urlă de dor, la fel ca și mine.
Degeaba te strig, cu glas pierit și rece,
Și lacrimile mi se transformă-n oceane și mări,
Eu nu-ți vorbesc limba,
Tu nu mai știi să îmi citești pe buze.
Și orice lume aș construi pentru noi,
Cu niciun chip nu o pot repopula de tine,
Pare că trăiești în universul tău,
Departe de mine și de ce a fost cândva al nostru.
Un cuvânt străin și gol,
Un dor ce mă va măcina ușor,
O lume gri, întunecată și rece,
Pustiul iubirii vifor.
Unde-aș putea să trăiesc fără tine?
Sau ce pansament să-mi confecționez, din ce?
Ca să nu mai doară, că nu îmi mai trece,
Te strig și totul e rece, mi-e dor.
