N-a contat cât de frumos am aranjat grădina inimii mele pentru tine,
Nici florile pe care le-am plantat în pământ,
Ca tu să te simți ca în raiul de unde ai apărut mai demult.
Și nici un efort, nici un gând nu a fost absolut.
Așa că am rămas să mătur frunzele moarte,
Să strâng dezastrul de după furtună,
Să plângi și să-mi las țipetele purtate de vânt,
Să ascult triluri cântate de lună.
Și soarele să-mi fie jurământ,
Căci mă voi ocupa de redecorarea grădinii mele în curând,
De data asta cu public mărunt,
Și cu invitații poleite cu ură.
