Iată, stau lângă teiul lui Mihai,
Eminescu a fost numai unul,
Dar parcă-mi insuflă și mie parfumul,
Să creez versuri din vânt și nimic.
Poetul e omul care pictează,
Sentimente și trăiri ce le visează,
Sau le simte în suflet adânc,
Și n-are lacrimi a le plânge sau buze a le râde suficient.
Iar de ai un tei sau o muză,
O insiprație supremă sub bluză,
Acolo lângă inimă bătând,
Ce poți a face? Te trezești scriind.
Ca după tine să rămână ceva,
O amintire eternă,
Pe veșnic cer o stea,
Care n-o să mai înceteze a exista nicicând.
