Anxiety's Ledge

▪️1. Apel anonim▪️

— Hai Deborah, mai cu putere!

Exclamă tatăl meu aflat la câțiva pași distanță de locul în care eu îmi dau suflul în încercarea de a mișca măcar un centimetru afurisitul acesta de sac de box, care parcă este făcut din piatră.

— Și o bunicuță cu cinci copii și zece nepoți este mai forțoasă decât tine. Te credeam mai puternică de atât, continuă el să mă încurajeze.

Mă opresc din lovit și mă întorc încruntată, cu fața roșie ca racul, plină de transpirație din cap până în picioare, spre minunatul meu tată care și-a pus în gând să mă omoare.

— Pai, îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar nu am anii dumneavoastră de antrenament, domnule Sewell, spun gâfâind încercând să-mi reglez respirația care a luat-o razna din cauza efortului depus.

De data aceasta el este cel care își împreunează sprâncenele și, spre deosebire de mine, el pare mult mai intimidant.

Înghit în sec la imaginea din fața mea și îmi șterg sudoarea de pe frunte, aplecându-mă după sticla cu apă aflată la picioarele mele.

— Ar fi bine să te întorci la sac înainte să te iau la o rundă nocturnă de alergat până la Steve și înapoi.

Îmi măresc ochii aproape înecându-mă cu lichidul pe care nu am apucat să-l înghit cum trebuie, gândindu-mă la cât de departe de aici este atelierul auto al lui Steve.

Tușesc și mă întorc pe călcâie ca un titirez, începând să lovesc frenetic și cu toată puterea mea obiectul diavolului, luându-i cuvintele în serios deoarece îl cred în stare să o facă.

Cum poate omul acesta ca după o zi întreagă de muncă să mai fie în formă și pentru două ore de sală?

Motivul pentru care domnul Michael dorește să îmi ofere lecții gratis despre minunatele sale scheme și tehnici de apărare contra oricui ar îndrăzni să se apropie de mine este, după spusele sale, pentru liniștea sa sufletească.

Doar că în ultima perioada cam exagerează cu asta și nu înțeleg de ce. Până acum a fost mulțumit să mă învețe doar să dau cu pumnul și să trag cu pistolul. Da! Tatăl meu polițist m-a învățat să trag cu o armă. Dacă s-ar afla probabil ar zbura din funcție.

Toată vara am frecventat sala și să fiu a naibii dacă chiar și după atâta timp sunt în stare să mișc sacul acesta. Ne-am ales și zile de antrenament, sau mai bine zis, el le-a ales, astfel că luni, miercuri și sâmbătă știu deja care îmi este programul.

Respirația îmi iese din plămâni într-un mod alert și îmi simt membrele cum sunt aproape de cedare. Cu toate acestea, nu mă las.

În primul rând, din cauza ambiție să îi dovedesc contrariul, iar în al doilea rând, pentru că știu că să lovesc până la epuizare este mult mai bine decât să renunț și să dau peste un tata nemulțumit.

Dar, în ciuda dorinței mele de a continua, mâinile și picioarele mele cedează și astfel, cu încă un pumn și o lovitură de genunchi care fac ca sacul să se balanseze mult prea tare–pentru că da, până la urma am reușit–nu mai am puterea necesară să-l împiedic, iar tot ce simt e impactul dintre suprafața dură cu corpul meu secătuit de forță. Sunt trântită la pământ cu membrele răsfirate pe lângă mine.

KNOCKOUT!

Nici nu mai știu a câta oară e când mă pune la pământ.

Atunci când deschid ochii, fața tatălui meu care stă aplecat spre mine– probabil verificând dacă mai respir–este dublă înconjurată cu steluțe verzi.