Ești bine?
Am auzit întrebarea aceasta de atât de multe ori încât atunci când o aud este nevoie să mă gândesc câteva secunde pentru a o putea înțelege. Cu timpul și-a pierdut sensul la fel ca majoritatea răspunsurilor pe care le primește:
Da
Dintr-o mulțime de oameni pe care îi vei întreba, cei mai mult îți vor da acest răspuns, indiferent de durerile care le apasă sufletul, de natura și profunzimea adevăratelor lor sentimente.
Dacă o voi întreba acum pe Evelyn cum se simte după toată situația cu Theo, deși este mai mult decât vizibil că nu este bine, cel mai probabil îmi va răspunde cu Da.
Un Da spus din obișnuință și în spatele căruia, de cele mai multe ori, se ascund inimi frânte, lacrimi amare vărsate pe ascuns, traume și răni adânci nevindecate. Dar în ciuda acestora, mereu vei răspunde pozitiv.
Iar acum, când doamna Amelia își așteaptă liniștită răspunsul la exact aceeași întrebare, mă întreb, de ce oamenii nu spun niciodată adevărul? Poate din același considerent ca mine.
Din teama de a nu părea vulnerabili, pentru că atunci când îți arați slăbiciunile, vei fi lovit cu plăcere exact în ele și vor considera că dramatizezi.
Îmi aduc aminte de momentul în care am avut pentru prima dată un atac PTSD la școală. În timp ce eu încercam să respir normal și să îmi revin din avalanșa amintirilor chinuitoare ce se desfășurau în fața ochilor mei, ei credeau că pur și simplu mă prefac doar pentru a atrage atenție. Ba mai mult decât atât, au ajuns până în punctul în care să îmi declanșeze unul.
De aceea, dacă se întâmplă să spui Nu, atunci mai mult ca sigur răspunsul îți va fi pus la îndoială sau pur și simplu nu va fi crezut. Pentru că ce îți lipsește ție de nu ești bine? Ce motive ai avea?
Așa este mult mai simplu să zici Da, iar atunci nimeni nu se va îndoi, toți te vor crede, iar lucrurile nu se complică.
Oftez și îmi mut privirea de la chipul blând și răbdător al doamnei Amelia, la peretele alb din stânga, frumos ornat cu tablouri și picturi.
— E ca întotdeauna, răspund sec ridicând din umeri.
— În ultima perioadă ai mai avut probleme cu somnul? mă întreabă privindu-mă atent.
— Nu, spun evitând să îmi întorc capul în direcția ei.
— Deborah, am petrecut suficient de mult timp cu tine, încât să-mi dau seama atunci când minți sau nu.
— Credeam că am venit aici să vorbim despre școală, îmi concentrez iritată atenția pe ea.
— Atunci să vorbim despre școală, zâmbește neafectată de izbucnirea mea. Cum a fost prima săptămână?
O apreciez pe doamna Amelia pentru răbdarea de care dă dovadă. Sincer!
— Oribilă, mă afund mai mult în moliciunea canapelei.
Se așază mai comod în fotoliul din piele crem poziționat în fața mea, ascultându-mă interesată.
— E doar prima săptămână. Ce ar putea să se întâmple încât să te facă să spui asta?
CITEȘTI
Anxiety's Ledge
Novela JuvenilExperiențele traumatizante lasă întotdeauna cicatrici asupra sufletului și a minții. Ajunsă la vârsta de 17 ani, Deborah Sewell este încă urmărită de amintirea zile în care mama sa a fost ucisă cu sânge rece chiar în fața ochilor săi. Nimeni nu do...
