Anxiety's Ledge

▪️31. Eliberare ▪️

— Deborah!

Încep să mormăi iritată când îmi aud numele rostit de o voce pe care nu reușesc să o recunosc.

— Deborah! Trezește-te! continuă sâcâitoare.

Ceva se ridică de pe mine și un val rece îmi cuprinde întregul corp. Odată cu el, mă dezmeticesc din somnul adânc. Îmi întredeschid ochii somnoroși și îl văd prin ceața care îi acoperă, pe tata, aflat în fața patului meu.

Probabil a venit să mă trezească. Nu îi place când întârzii la școală.

În secunda următoare, prin minte îmi trece ca un film pus pe repede înainte, seara trecută. Scenele mă izbesc direct în moalele capului.

Kalen! Oh, la naiba!

Îmi măresc brusc ochii, revenind la realitate. Mă ridic cât ai clipi în capul oaselor, privind fără suflare la locul de lângă mine. E gol!

— Deborah! Ce-i cu asta aici? Ești bine? mă întreabă tata cu o față isterică, ridicând în fața ochilor mei, două prosoape.

Îmi scutur puternic capul, încercând să mă trezesc de tot, apoi mai privesc încă o dată pe pat, lângă mine, pentru a mă asigura că într-adevăr Kalen nu se mai află aici. Îmi ridic ochii spre tata care continuă să mă privească speriat.

Nu realizez la început la ce se referă, apoi conștientizez ce-s cu materialele albe din mâna lui. Sunt pătate de sânge. Sângele lui Kalen.

Îmi aduc aminte că aseară i-am curățat rănile, cât și mâna mea după ce m-am murdărit de sângele său și am uitat că le-am lăsat aici, la vedere, fiind distrasă de dezvăluirile lui. Acum tata le-a găsit.

Mintea mea, în ciuda situației în care mă găsesc acum și a faptului că ar trebui să mă ajute să ies din ea, tot ce reușește să gândească sunt întrebări cu, care mă bombardează fără milă. Îmi simt capul amețit în vreme ce încerc să găsesc un răspuns la faptul că spațiul gol de lângă mine îmi demonstrează că nimeni nu se află aici. De parcă s-a evaporat.

— Deborah! mă distrage tata din gândurile mele. Pentru numele lui Dumnezeu, vorbește! De unde e sângele ăsta?

Îmi clatin capul, axându-mi atenția pe prezent și încercând să găsesc cât mai repede o scuză. Tăcerea mea îl sperie și mai tare așa că mă străduiesc să găsesc o explicație care să pară cât de cât adevărată. Nu îi pot spune adevărul. Deci, evident că îl mint.

— Ăăă, încep, trăgându-mă agitată la marginea patului, aseară am încercat să pictez ceva. Am scăpat vopsea pe podea și am fost nevoită să o șterg cu prosoapele astea.

— Vopsea? repetă după mine, coborând privirea spre mâinile sale. Asta e vopsea?

Îmi mușc buza din cauza îndoielii din glasul său și dau frenetic din cap, aprobând. Ridică chipul și mă privește lung, încercând să își dea seama dacă spun sau nu adevărul. Analizează câteva secunde explicația mea, apoi pare că se mai relaxează.

Prind momentul său de slăbiciune și decid să profit de el. Mă ridic în picioare și îi trag repede prosoapele dintre degete. Nu spune nimic la gestul meu repezit, ci doar mă privește cu grijă, analizându-mă atent.

Te rog crezi! Te rog crezi!

După alte câteva clipe în care doar mă studiază, începe să își miște ușor capul în aprobare, dând crezare cuvintelor mele. Nici nu are de ce să nu o facă, de altfel. Nu am nicio rană care să demonstreze că l-am mințit. Și este conștient și el de asta.