Anxiety's Ledge

▪️23. Divergențe▪️

— Mami, cred că soarele te place! am spus dintr-o dată în timp ce mă delectam cu înghețata din mâna mea.

Mama și-a întors privirea confuză spre mine, având sprâncenele încruntate într-un mod caraghios. A surâs cu glasul ei de clopoțel, apoi mi-a oferit toată atenția sa. Eu am rămas pe gânduri, cugetând.

— De ce ai crede asta? mi-a intrat în joc, prefăcându-se că înțelegea ce îndrugam eu acolo.

Am privit direct în față, afișând o figură serioasă, trecând în același timp, în repetate rânduri, cu limba peste cornerul cu aromă de vanilie. Ador vanilia!

— Pentru că mereu te urmărește, e ca și cum ar fi fanul tău numărul unu, am spus, puțin bosumflată că nu am și eu un asemenea admirator.

Mama și-a aplecat în poală mâna în care avea înghețata ei cu aromă de ciocolată și a rămas puțin pe gânduri, analizandu-mi minuțios cuvintele.

M-am așezat și eu mai bine pe iarba care-mi gâdila pulpele, întinzând picioarele în față. Mingea de foc de pe cer strălucea arzător deasupra noastră, în timp ce trândăveam în curte, întinse pe iarba moale. Pălăria albastră pe care mama a insistat să o port, spunând că mă va proteja de razele puternice, se mișca ușurel în rafalele line de vânt.

— Hhm..., părea ea să se gândească. Eu nu cred că mă urmărește mereu.

— Ba da, am sărit eu imediat. Uite-l, te privește și acum!

— Păi și atunci când plouă? a afișat o expresie de cățel plouat, ducând mâinile la spate și sprijinind palmele în pământ.

Întrebarea aceea m-a blocat complet. M-am oprit din savurat deliciul din mânuță mea și mi-am strâns buzele, încercând să găsesc un răspuns. De ce nu mai este soare când plouă?

Mi-am agitat picioarele și mama a izbucnit în râs lângă mine. Am tresărit și mi-am îndreptat privirea spre ființa de lângă mine. La început m-am supărat, căci câștigase, dar apoi buzele mi s-au lărgit într-un zâmbet enorm când am privit-o.

Și-a dat capul pe spate, iar eu am privit înmărmurită cum părul ei ce ducea mai mult spre un portocaliu, zbura în toate direcțiile la atingerea pătimașă a vântului. Obrajii îi erau îmbujorați din cauza căldurii și a râsetului, iar dinții albi și drepți se întrezăreau sub buzelele rozalii, catifelate ca două petale de trandafir. Era așa frumosă!

Vreau să fiu ca mama când o să cresc!

Am privit-o mai atent, apoi am privit soarele și nu îmi venea să cred ce dezvăluire tocmai făcusem.

— Mami, soarele te-a sărutat! m-am agitat eu entuziasmată, înțelegând acum de ce mama are culoarea asta la păr.

Iar eu i-am dat în vileag secretul! Dacă tata va afla de asta, nu va fi prea fericit.

A râs și mai tare, dându-și seama la ce mă refeream și la un moment dat, am început și eu să râd.

După ce și-a mai calmat hohotul, mi-a prins mâna și m-a tras în poala ei, dându-mi șuvițele zburlite de pe față.