Anxiety's Ledge

▫️18. Cedare ▫️

— Fugiți!

— Ieșiți imediat!

Toată hărmălaia care s-a stârnit îmi ajunge în timpane, însă nu sunt în stare să-mi deblochez mușchii picioarele pentru a-i putea urma pe cei care dau acum buzna afară. Câteva motoare de mașină deja s-au auzit, semn că oamenii încep imediat să plece.

— Kalen! murmur, privind băiatul din fața mea, care pare la fel de șocat ca mine.

El totuși este mai cerebral, căci își revine imediat, clipind des și rapid de câteva ori, scuturându-și capul și venind spre mine.

— Vino! mă apucă de mână și mă trage după el.

Nu mă opun lui și îl las să mă tragă pe hol, apoi să mă scoată afară în aerul rece. Devin totuși conștientă de ceva. Mai bine zis de cineva și încep imediat să o caut cu privirea pe Evelyn.

— Haide, Deborah, trebuie să plecăm de aici, altfel ne vor prinde, țipă Kalen peste zgomotul din jur, când mă opresc în loc.

Știu și eu că trebuie să plecăm, însă nu îmi pot lăsa prietena în gura lupilor. Doamne, cum am ajuns să îl numesc pe tata! Crețul vrea să îmi mai spună ceva, dar o văd pe Eve ieșind si ea din casă, ținută de mână de Theo. Sirenele încă se aud din depărtare, dar nu va mai dura mult până își vor face apariția.

— Evelyn! o strig, iar ea mă caută cu privirea până mă găsește.

— Deb! îmi răspunde, dar este încă trasă de blond. Fugi, Deb! Fugi!

— Deborah, vor fi bine, trebuie să plecăm acum, mă trage din nou spre mașina lui.

Îl ascult și intru în automobil, observând-o pe Eve intrând în mașina ei, alături de Theo la volan. Mă sperii când aud urletul entuziasmat, cauzat de adrenalină, al lui Darren înainte să plecăm, iar imediat ce ieșim în stradă zăresc înnebunită mașinile de poliție apărând de după colț.

Doamne, cum am ajuns implicată în asta?! Nu îmi vine să cred că acum fug de poliție ca de o haită de lupi periculoși, exact ca ei. Dacă tata află de asta, sunt moartă.

— Dumnezeule! expir, aruncându-mi deseori capul în spate, pentru a vedea dacă ne urmărește cineva.

Am putut să remarc înainte ca Kalen să cotească pe o stradă îngustă că sunt doar două mașini de poliție, deci nu ne pot urmări pe toți. Mulțumesc Cerului, că nu ne urmărește pe noi vreuna. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi să fiu fugărită de tata, fără ca el să știe pe cine vânează de fapt. Asta ar fi o mare surpriză pentru el, dacă ar afla!

— Of, Doamne, răsuflu și mă las pe spate în scaun.

— Cam credincioasă, îmi zice Kalen, privind și el în spate prin oglinda retrovizoare.

Nu vreau să mă cert cu el acum, pentru că m-a scos de acolo, așa că îl ignor. Sirenele devin din ce în ce mai vagi, semn că aproape ne-au pierdut urma. Sper totuși să nu fi prins pe cineva.

— Crezi că ne-au pierdut? îl întreb răgușită și cu inima pompând în piept.

— Oarecum. Sunt sigur că vor mai cerceta zona ceva timp. Va trebui să mai așteptăm până ne întoarcem, îmi zice oftând ușor, apoi se întoarce spre mine. Ești bine?

Clatin din cap în locul unui răspuns și deslușesc cu greu prin întunericul din jur, locul retras în care ne aflăm. Era zi când am venit, la naiba! Mai conduce încă puțin, apoi trage pe dreapta drumului împrejmuit de copaci.

Se lasă și el pe spate, sprijinindu-și capul de tetieră, cu ochii închiși și rămâne tăcut. Nu pare prea tulburat de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Evident! Doar nu e prima oară.