Anxiety's Ledge

▫️14. Ocean de amintiri ▫️

Mama mi-a spus odată că noi trăim realitatea pe care vrem să o trăim. Deși aveam doar șapte anișori atunci când mi le-a spus, cuvintele mi se derulează acum în minte ca și când mi le-ar fi zis acum câteva ore, nu acum mai bine de nouă ani.

Nu le-am înțeles atunci, dar acum o fac. Și nici că se poate să fiu mai înverșunată împotriva acestor vorbe decât în acest moment.

Eu nu voi putea niciodată să trăiesc realitatea pe care mi-o doresc. Nu. Nu atât timp cât încă nu am făcut pace cu trecutul. Trecutul îmi este realitate. Nu voi putea niciodată să scap de el. Mereu se va întoarce împotriva mea mai devreme sau mai târziu. Ca acum!

Asta este realitatea mea! Imaginile care deși sunt conștientă că nu sunt reale, mă torturează la fel de tare cum au făcut-o acum mult timp, și eu sunt incapabilă să le opresc, iar ele mă acaparează cu totul.

Mă găsesc neputincioasă, cu inima tremurând în tandem cu corpul, pe asfaltul rece ca gheața, în timp ce mă chinui să respir și să fac față în același timp, imaginilor din fața ochilor mei înlăcrimați.

Doamne, vreau ca asta să se termine! Doare prea tare. E prea chinuitor. Vreau ca cineva să mă ajute să nu mai simt asta.

Asta este realitatea mea! Chinuitoare și dură. Cu sânge și cuțite. Cu miros de pericol și gust de teamă.

Îmi strâng ochii, dând drumul altui șuvoi de lacrimi sărate, fiind neajutorată în fața monstrului care îmi măcelărește mama. Nu pot ajuta ființa aceea prăpădită pe podea. Iar eu urlu. Sunetele de carne sfâșiată îmi asurzesc urechile, înnebunindu-mă complet. Îmi doresc să amorțesc și să nu mai simt.

Aud voci pe fundal, dar sunt mult prea îndepărtate pentru a le distinge. Și mă sparg. Inima mi se sparge în milioane de bucățele mici, la fel cum a făcut-o de zeci de ori, iar mie îmi este teamă că nu își va mai reveni vreodată.

Mă sufoc. Mi se pare că sunt în mijlocul unui ocean și nu dau de niciun mal cu privirea spre care să mă îndrept pentru salvare. Nicio bucată de pământ de care să mă agăț. Astfel trebuie să înot în neant, fără vreo direcție, sperând că voi reuși ies vie din abisul infinit.

Două brațe mă smulg de pe mama și încep să mă zbat speriată, încercând să le înlătur din jurul meu. În zadar însă, căci sunt prea puternice. Mă forțează într-un piept dur, parcă dorind să mă lipească de el. Răcoarea de pe spatele meu este înlocuită de niște mângâieri fine, menite să mă calmeze. O șoaptă caldă mi se lipește de ureche în timp ce îmi suflă la nesfârșit niște cuvinte care devin puțin câte puțin clare.

Asta este ancora menită să mă tragă din prăpastia în care am căzut. Trebuie să mă agăț de ea! Îmi înfig degetele în materialul care îi acoperă piele și strâng cu putere, în timp ce încerc să mă concentrez pe șoaptele sale.

Pieptul mă doare îngrozitor, iar inima mi se zbate incontrolabil între coaste, simțind aceleași trăiri la nesfârșit. Suspinele îmi fură tot aerul și mi-e teamă că o să mă asfixiez. Îmi strâng din nou ochii cu putere, încercând să înlătur luminile roșii și albastre care mă înconjoară acum, precum și tot haosul din jur, știind că nu sunt reale. Au fost, dar acum sunt doar în mintea mea. Sunt doar în mintea mea, după cum îmi tot repetă și vocea dulce din ureche.

Mai rămân așa o bucată de timp, până încep să mă trezesc, iar totul să revină ușor ușor la normal. Mă îndepărtez puțin și îndrăznesc să-mi deschid ochii umflați, privind timid în jur cu colțul ochiului, fiind astfel capabilă să deslușesc întunericul și strada pe care nu mai sunt sigură cum am ajuns.

Simt o suflare caldă în creștetul capului și devin conștientă de corpul de care încă sunt agățată. Cel care m-a ajutat.

Îmi ridic ușor capul de la pieptul său, cu respirația puțin mai normală, iar șocul care mă traversează când își lasă chipul spre mine, mi-o face să devină din nou agitată.