Anxiety's Ledge

▫️32. Sacrificiu▫️

Dacă nu mă opresc chiar acum, sunt destul de sigură că sunt pe cale să fac gaură în podea. Tălpile încep să mă ardă chiar și prin adidași de la cât de mult timp m-am plimbat prin fața bucății acesteia de lemn.

Răsuflu pe nări, oprindu-mă în sfârșit la câțiva pași distanță de ușă, în siguranță. Disperarea pune stăpânire pe întregul meu corp, iar mâinile îmi tremură îngrozitor a teamă și nesiguranță. Nu pot! Pur și simplu, nu pot!

Nu pot trece de afurisita de ușă, oricât de mult m-aș strădui să o fac, oricât de mult m-aș încuraja. Știu că mă comport ca o aiurită având impresia că odată trecută acea linie, există șansa de a nu mă mai întoarce. E casa mea până la urmă, iar eu mă comport de parcă în interiorul ei se află Iadul.

Ei bine, totul se petrece doar în mintea mea, așa că ar trebui să încerc să mă calmez. Dincolo de această ușă nu zace nimic altceva decât lucrurile vechi ale mamei, cu siguranță acoperite până la refuz de praf. Însă, în ciuda faptului că știu extrem de bine acest lucru, eu tot nu reușesc să-mi adun dârzenia și să intru acolo, pur și simplu, fără să mă gândesc prea mult.

Poate că, de fapt, mi-e teamă de ce pot găsi ascuns înăuntru. Nu am atins dormitorul acesta vreme de aproape zece ani și nici nu credeam că voi fi constrânsă să o fac vreodată. Dar știu că nu aceasta este adevărata problemă.

Adevăratul motiv de care mă tem nu este de ce se adăpostește acolo, ci de vârtejul emoțiilor în care mi-e groază să cad pradă. Mi-e frică că amintirile se vor năpusti asupra mea, iar eu voi fi neputincioasă în fața puterii lor. Mă înspăimântă gândul că nu le voi putea controla, că mă vor trage fără milă în vidul lor.

Strâng din pleoape, furioasă pe lipsa mea de curaj, dar apoi le deschid, strângând telefonul capturat între degete. Fără să stau prea mult pe gânduri apelez numărul deja pregătit, încă de dinainte să intru pe acest hol. Știam că aici voi ajunge!

Nu durează prea mult și, după două tonuri de apel, conexiunea se realizează, dar nu îi permit să spună niciun cuvânt.

— Nu pot! expir, făcând doi pași în spate.

Îmi lipesc spatele încordat de peretele rece al holului obscur.

— Deborah?! după vocea lui surprinsă, îmi dau seama că nu a privit ecranul mobilului înainte să răspundă.

— Nu pot! repet din nou și aud câteva foșnăieli prin difuzor.

— Ăhm..., mormăie, oftând. Ce anume nu poți? S-a întâmplat ceva? mă întreabă cu glas răgușit, total bulversat de apelul meu.

Dormea!

Mă fâstâcesc stânjenită, vinovată că l-am deranjat din somnul pe care probabil nu l-a mai avut de ceva vreme. Sunt totuși uimită de cât de repede mi-a răspuns, dar asta poate pentru că doar ațipise.

Îmi duc degetele la frunte și masez tulburată, oscilând între dorința de a continua și a închide apelul. Decid totuși să îi răspund acum că deja l-am trezit.

— Nu pot să intru în camera mamei, îl informez, cu toate că nu sunt sigură că își mai amintește discuția noastră de dimineață.

Face o pauză pentru câteva secunde, cel mai probabil gândindu-se la ce mă refer.

— Ah, asta! mormăie, amintindu-și. Cât este ceasul?