Anxiety's Ledge

▪️7. ,, Învață să citești printre cuvinte, Flame"▪️

Creionul din mâna mea continuă să mâzgălească pe foaia albă a caietului de schițe, în timp ce sunt așezată la una dintre băncile din curtea școlii, total pierdută în gânduri, fără să dau prea mare importanță trasatului de linii. Doar îmi las mintea să zboare și mâinile să se joace.

Oricât de mult am încercat să găsesc un răspuns la întrebările de aseară, nu am fost în stare să lămuresc nimic. Nu-mi place când cineva vorbește cu subînțelesuri. Prefer ca atunci când cineva are ceva de zis, să îmi spună direct, nu să mă încurce ca naiba.

Desprind în sfârșit degetele de creion și îmi îndrept spatele amorțit din cauza poziției nemișcate în care am stat, privind la conturul alb-negru din fața mea.

Creionat nedetaliat, pe coală se așterne o reproducere simplă a ceea ce pare un fluture. Mă încrunt atunci când observ că din cele două aripi mai mici, pornește din fiecare, o linie lungă, grosuță și nedreaptă ca și cum ar fi un fir purtat de vânt. Parcă îmi pare cunoscut.

Mă aplec din nou peste masă, apucând din nou creionul și, pe foaie sub desen, așez primele cuvinte care îmi vin în minte:

,,Cel mai rău lucru la o boală mintală, e că lumea se așteaptă să te porți ca și cum nu o ai."

Aceste cuvinte sunt, de asemenea, din filmul de aseară. Nu știu nici eu de ce am ales să scriu asta. Pur și simplu acestea mi-au rămas amprentate în mine. În plus, consider că mi se potrivesc. Literele înșirate aici spun mai mult decât aș putea eu.

La masa din fața mea se așază întocmai băiatul care a reușit să mă dezorienteze, singur, fără prietenii săi.

Fără să stau pe gânduri, las instrumentul de desenat între paginile caietului, apoi îmi iau ghiozdanul, mă duc la el și mă trântesc zgomotos pe banca opusă lui.

Pentru început nu spun nimic, ci doar îl analizez puțin, fără nicio expresie.

Își ridică cu greu capul spre mine în timp ce își înăbușe un căscat, străduindu-se să țină pleoapele deschise.

— Probabil ai muncit toată noaptea de ești așa în formă, spun răutăcioasă privindu-i cearcănele de sub ochi și părul ciufulit și nearanjat.

Își freacă ochii, fără să îi pese de cuvintele mele acide.

— Arăți oribil, continui, confirmându-i ceea ce probabil știe deja.

— Mulțumesc, ești o drăguță, replică ironic și se lasă pe spătarul băncii din lemn.

— Luptele astea sunt tare istovitoare, hă? îl întreb zeflemitor, amintindu-mi că ieri a venit după Darren.

Probabil au mers împreună acolo.

— Arăt atât de îngrozitor încât ți-am stârnit milă? nu îmi scapă scânteia din ochii săi vlăguiți de oboseală.

— Nu îmi stă în fire să le plâng de milă altora.

— Atunci ce cauți aici? întreabă arțăgos pe un ton apăsat, ce îmi indică faptul că este puțin irascibil.

— Am văzut filmul despre care vorbeai, spun încercând să par cât mai impasibilă.

— Serios? ridică din sprânceană.