Anxiety's Ledge

▫️34. Sarah ▫️

Fac ceea ce un om normal ar face în astfel de circumstanțe îngrozitoare, dacă ar fi în postura mea.

Clachez.

O ceață mai densă decât cea de afară se coboară și se așază asupra rațiunii mele, blocându-mi complet funcționalitatea gândirii.

Mă găsesc în imposibilitatea de a reacționa în vreun fel. Nu pot vorbi, nu mă pot mișca. O mantie neagră se postează în fața ochilor mei, astupând vederea și așa afectată de întunecime.

Ceva se mișcă sub privirea mea înțepenită. O umbră. Clipesc o singură dată, rapid, apoi nimic. Când deschid pleoapele, un nimic acompaniat de zguduielile nebune ale inimii se întinde în fața mea.

Altceva se agită acum lângă mine. Mă simt trasă de umeri și mă las condusă ca o marionetă de păpușar, fără să am forța de a mă împotrivi cumva.

Sunt adusă înaintea unui chip atât de cunoscut, dar pe care mi-e greu să-l identific acum. Buzele sale se mișcă de zor, dar niciun cuvânt nu se face auzit. Sau poate că sunt acoperite de țiuitul din urechile mele.

Îngrijorarea pe care o regăsesc în ochii săi tulburi mă zăpăcesc, dar nu mă concentrez prea mult asupra acestui lucru, căci dintr-odată nu mai pot respira cum trebuie.

Bătăile inimii îmi pompează în tâmple, trupul începe să tremure ca zguduit de cutremure și se întâmplă lucrul de care mă tem cel mai tare, fără să fiu capabilă să îl opresc. Sunt trimisă din nou în trecut.

Sunt trimisă în depărtare, atmosfera se schimbă subit, iar eu nu mai pot despărți realitatea de potopul din interiorul meu. O voce disperată îmi rostește neîncetat numele ca prin vis. Păcat că e atât de departe.

Ochii îmi sunt arși de lumini roșii și albastre. Umbre negre de mărimea unor siluete de om se învârt în jurul meu ținând cuțite în mână.

E gălăgie. Multă gălăgie. Plânsete. Urlete. Glasuri răgușite, fețe înnebunite de durere, atingeri nedorite ce mă îngrămădesc, se simt ca o cușcă de metal care mă privează de libertate.

Aceleași amintiri. Aceleași stări, trăiri ce se repetă la nesfârșit fără cale de oprire. Aceleași sentimente ucigătoare, răpitoare de oxigen.

Mă sufoc, mă foiesc după o gură de aer, simt că mor. Vreau să mor. Vreau să nu mai simt nimic. Îmi doresc atât de mult să se oprească.

Durerea din piept mă sfâșie în bucăți, iar ceva fierbinte mi se prelinge pe obraji, lăsând semne în urmă. Sufletul parcă se desprinde de mine și nu mă pot opri din a vizualiza fragmente de imagini macabre din cele care mi-au marcat întreaga existență.

Mă las chinuită și torturată de ele, așteptând cu inima îndoită să treacă, să dispară. Zgomotul devine prea puternic, acoperă tot și îmi duc palmele pe urechi, într-o încercare disperată de a-l face să înceteze.

O voce blândă răzbește prin larmă și trece de bariera mâinilor mele, reușind să îmi atingă fin stropul de luciditate care mai stăruie în mine. Mă agăț de ea ca de ultima speranță.

Încerc să mă forțez să îndepărtez celelalte sunete și să o aduc pe ea mai aproape, pentru a înțelege sumedenia de cuvinte neinteligibile pe care le rostește în mod repetitiv.

Pentru început, îmi recunosc numele, apoi altele ce devin tot mai clare. Pe măsură ce reușesc să le pricep în totalitate, le urmez, iar greutate din piept începe să se ridice ușor, odată cu gurile mici de aer pe care plămânii mei le acceptă în cele din urmă.

— Nu e real. Ești în siguranță. Ești bine, continuă șoaptele calde să mă învăluie.

Imaginile încep să se distorsioneze, ca apoi să revină încet la normal. Nu e real. E doar în mintea mea.