Anxiety's Ledge

▪️11. Intrusul ▪️

— Bună dimineața!

— Bună dimineața, scumpo! îmi răspunde tata aflat la blatul de bucătărie.

— Ai nevoie de ajutor? îl întreb când observ că își face de lucru cu tăierea unor roșii.

— Nu, am terminat deja.

— Ar fi frumos din partea mea dacă m-aș trezi mai devreme pentru a te ajuta să pregătești micul dejun, spun în timp ce mă arunc pe scaunul așezat la masă.

— Ce ar fi să nu-ți faci griji pentru asta? chicotește și mi se alătură, așezând farfuria cu legume pe bucata de lemn.

Îmi frec ochii umflați de somn, clipind mărunt, încercând să nu adorm în fund pe scaun.

— Pari obosită, concluzionează după ce mă analizează câteva secunde. Ai din nou probleme cu somnul?

— Câteodată, îi răspund sec, începând să mănânc.

— Îți iei pastilele, nu? mă întreabă ușor reticent și mă studiază în continuare atent.

— Da, tată.

Oftează, dar nu mai insistă asupra subiectului, ci își coboară capul spre farfuria sa.

Știu de ce își face griji. În trecut, obișnuiam de foarte multe ori să-mi neglijez tratamentul și să caut alte soluții pentru a scăpa de durere, spre exemplu, abuzul de alcool, ceea ce îl neliniștea teribil. Nu de puține ori, mă închideam în cameră cu o sticlă de vin imediat ce pleca la serviciu și îmi petreceam toată ziua în pat, lipsind uneori chiar și de la școală. De altfel, comportamentul meu era unul extrem de agresiv. Deși el nu era vinovat cu nimic, mereu mă găseam țipând la el și acuzându-l. Iar în ciuda faptului că încerca să mă înțeleagă, știam că suferea enorm din cauza asta. Cu toate acestea, însă, nu mă puteam opri. Dar tot cu ajutorul și perseverența sa, am reușit să trec pe o cale mai bună.

Fără tata, probabil aș fi fost deja de mult îngropată de gândurile mele negre.

Acum încerc pe cât posibil să îmi iau pastilele și să fac față la toate impulsurile care vor să mă determine să mă abat de la puținul bine pe care l-am dobândit.

— Nici tu nu pari mai breaz, îmi întrerup șirul gândurilor și mă adresez lui, observând cearcănele de sub ochii săi căprui.

— Am o perioadă mai aglomerată la muncă, îmi răspunde și ridică chipul spre mine.

Clatin nemulțumită din cap și mă las pe spătarul scaunului, privindu-l dezaprobator. Știu că tata este un om muncitor, dedicat meseriei sale, dar de multe ori are tendința să exagereze și să se ostenească cumplit.

— Că tot veni vorba, continuă, lăsând furculița pe marginea obiectului de marmură, astăzi există posibilitatea să vin târziu, așa că te rog, fii atentă și încuie ușa, bine?

— Bine, aprob înțelegătoare din cap.

Se întâmplă deseori ca tata să ajungă mai târziu acasă, uneori rămâne și peste noapte la secție, iar eu rămân de fiecare dată singură. La început mai mergeam la Eve să dorm, însă cu timpul m-am obișnuit oarecum.

— Ar trebui să plec, spune și se ridică de la masă după ce aruncă o privire la ceasul de la mână. Termină-ți micul dejun până vine Evelyn.

— Ai grijă, îl atenționez.

Vine în dreptul meu și îmi aplică un sărut tandru pe creștet, apoi îmi zâmbește.

— Și tu! Succes la școală, scumpo, îmi urează apoi se îndreaptă către ieșire.

Oftez obosită și îmi frec fruntea cu degetele când observ că nu am nicio poftă de mâncare.