Stau la fereastra, dar mintea mi-e furata de amintiri.
„Te-am iubit nespus....mai mult decât aerul pe care îl respiram..."
Închid ochii. Doamne, cât am putut sa fiu de prost. De ce am lasat-o sa plece? Este numai vina mea.
Imi strang pumnii pe lângă corp, pentru ca altfel voi sparge geamul din fata mea. „La naiba Emm, sa nu îndrăznești sa mori! Cearta-ma, alunga-ma, fa ce vrei, dar stai cu mine. Am atata nevoie de tine, încât am sa mor și eu odată cu tine, daca pleci!"
Sunt atat de adâncit în gânduri, încât nici nu îmi dau seama când a ajuns familia Emmei. Laura îmi pune o mana pe umăr. Incerc sa ma relaxez. Îmi întorc privirea si dau de mama Emmei. Durere si neputiinta. Este tot ce vad. La naiba cu relaxarea!
- Au mai apărut ceva vesti? Intreaba incet Laura?
Dau din cap ca nu. Nu sunt în stare sa vorbesc si mi-e frica sa ma uit în ochii tatălui ei. Eu trebuia sa am grija de ea și nu am avut.
Ușile scârțâie din nou și pe ele intra doctorul care a operat-o pe Emma.
- Familia doamnei Emma Willson?
- Da? Raspunde mama sa și se apropie repede.
Are vocea obosita, iar în ochi i se citește spaima.
Laura ma stange de brat. E și ea speriata.
- Sunt doctorul Beruzzo și sunt șeful echipei medicale care s-a ocupat de pacienta Willson.
Tatăl Emmei se apropie de soția sa și o strânge de umeri.
- Operatia a reușit, Emma este mutata chiar acum în postoperator. Am oprit sângerarea și am îndepărtat orice corp străin care putea pune presiune pe creier.
Doamne îți mulțumesc. Trăiește!
Un oftat general de ușurare se aude, iar mama Emmei începe sa plângă.
- Trebuie însă să vă avertizez ca perioada critica abia acum începe. Următoarele douăzeci și patru de ore vor fi cruciale. În plus, dacă a mai suferit și alte leziuni, ne vom da seama abia atunci când se va trezi.
O simt pe Laura ca ma strânge mai tare de brat, probabil ca să nu înceapă și ea sa plângă.
- Cu toate acestea, noi speram ca vom avea rezultate pozitive, continua doctorul.
- Când o vom putea vedea? Intreaba tatăl Emmei.
Dr Beruzzo îl privește plin de compasiune.
- Deocamdată este transferata în postoperator, asa cum v-am spus mai devreme, însă nu va mai dura mult pana veți putea intra la ea. Fiica dumneavoastră este o luptătoare.
- Va mulțumim din suflet, spune Laura cu vocea tremurata.
Doctorul încuviințează și se îndepărtează.
*****
- E rândul tău, îmi șoptește mama Emmei printre lacrimi. Buzele ii tremura, dar totusi îmi surâde.
Ea a fost ultima care a intrat la ea. Tatal ei a intrat primul, iar Laura l-a urmat. Sora ei inca nu s-a oprit din plans.
Mi se pune un nod în gat. Mama Emmei imi întinde mana și mi-o strânge.
- Are nevoie de tine. Du-te.
Și ma duc....
Mâinile îmi tremura când apăs clanța ușii încăperii în care se afla Emma. Intru și îmi fac curaj sa o privesc. Teama și anxietatea își fac apariția. Iubita mea sta intinsa pe pat, nemiscata și palida. Mai multe tuburi ies din ea, iar capul il are infasurat cu multe bandaje albe. De sub ele ies mici furtunuri. Are ochii închiși și cateva vânătăi pe față și pe mâini. Picioarele și pieptul ii sunt învelite cu un cearceaf alb. Este o imagine greu de suportat.
Sunetul aparatelor de lângă ea, fac ca liniștea sa para zgomot. Ma apropii incet, fiindu-mi parca teama să nu o trezesc. Ii iau mana în mana mea, dar e rece și moale. Nici urma de viata în corpul ei.
- Iubito trezeste-te, încep sa ii vorbesc în șoaptă, dar buzele îmi tremura. Te rog, iarta-ma!
Îmi las corpul sa alunece pe scaunul de lângă pat și încep sa plâng.
- Avem atâtea lucruri de recuperat! Te rog, vino înapoi! Ii duc mana la buze și o sărut. Ti-am mai spus ca nu pot trai fără tine! Te rooog! O implor la nesfârșit, dar fără folos.
Vocea mi se frange.
- Mi-e frica, ii spun în șoaptă. Mi-e al naibii de frica. Dacă tu nu ești aici, eu sunt pierdut.
O privesc din nou și o mangai cu un deget pe față. Rămân alături de ea si incep sa ma rog din nou lui Dumnezeu, sperand cu tot sufletul ca ma va asculta.
****
Minutele devin ore, iar orele devin zile. E deja a șaptea zi si Emma nu da nici un semn ca si-ar reveni. Nu m-am mișcat deloc de lângă ea, cu excepția a doua zile când am plecat acasă, cate o ora, pentru un duș. Am vorbit cu ea neîncetat, vrute și nevrute. I-am povestit despre toti anii în care am fost despărțiți, despre copii, despre colegii de la fotbal, despre mancare, flori, vacante...dar fără nici un rezultat. Nu se misca, nu clipește, nu reacționează. Nopțile mai merg lângă ea și o asez cu grija pe pieptul meu, poate dacă îmi va aude bătăile inimii, va avea o reacție. Dar pana acum, nimic. Iar faptul ca o mai țin pe pieptul meu, e singura mea alinare.
In a opta noapte, stau intins lângă iubita mea, copleșit de tot felul de emoții. A trecut deja prea mult timp și ea nu prezintă nici un semn. Ar putea rămâne asa luni întregi...sau chiar ani. Astfel de gânduri ma inspaimanta. Lipit de ea, ma aplec și ii sărut creștetul. Îmi curge o lacrima, apoi alta, și încă una, pana când ma ia somnul.
Tresar puternic, auzind vocea ușor ragusita a Emmei. Încerc sa ii las capul ușor pe perna și sa o privesc.
- Heeei, ii spun eu soptit, cu inima in gat.
Emma închide din nou ochii, iar când ii deschide încearcă sa spună ceva dar o opresc. Ma ridic din pat.
- Te rog, nu te obosi. Chem imediat o asistenta, ii spun în timp ce apăs butonul de deasupra capului ei.
Încearca sa se miște și vad cum broboane de transpirație ii apar pe frunte.
- Nu te misca, va veni o asistenta imediat.
O aud oftând și închide din nou ochii. Ma cuprinde panica. Ii mângâi obrazul, dar ea nu se mai trezește.
- Ce s-a întâmplat? Intreaba asistenta după ce intra în camera.
- S-a trezit...spun, dar sunt singurele cuvinte pe care pot sa le articulez.
A doua zi de dimineață, ma las convins sa merg sa îmi fac un duș, dar cand ajung acasă, primesc mesaj de la Laura: „S-a trezit."
„La naiba! S-a trezit și eu nu sunt lângă ea."
Ma îmbrac rapid cu schimburi curate și pornesc din nou spre spital.
Pășesc grabit în salonul Emmei, dar cand o privesc, rămân nemiscat în pragul ușii. S-a trezit....sta putin ridicata în pat...și e lucida. Iubita mea...s-a întors la viata...și e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Isi întoarce si ea privirea spre mine si jur ca mi-a furat din nou inima, la fel ca în prima zi.
„Iti mulțumesc, Doamne!"
CITEȘTI
ABOUT US
Romance"Inghit în sec și îmi simt gura uscata.[...] Abia acum ii vad chipul vulnerabil. Pana acum era doar un băiat cuceritor care dădea pe spate orice fata. Îmi ridic mana pana când îl ating cu vârful degetelor pe fata. Ochii lui negri se uita fix în ai m...
