ABOUT US

Capitolul 47

Coltul buzelor i se ridica involuntar intr-un zâmbet mic, pe care îl ascunde imediat. Rămânem asa o vreme,  privindu-ne.

Doctorul Beruzzo o examineaza. Laura și părinții ei, stau pe lângă ea, dar Emma pare ca nu vede pe nimeni. Doar pe mine. Încerc sa ii citesc emoțiile din ochi, dar nu deslușesc mare lucru. Pare sa fie fericita ca ma vede, dar și nelinistita. Parca vrea sa se scuze pentru ce s-a întâmplat.

O asistenta trece pe lângă mine și se duce la ea. O face sa bea putina apa și astfel ii distrage atenția.  Doctorul Beruzzo ii cere sa ii spună cum se simte.

- Piciorul, spune ea ragusita. Nu pot sa îl mișc. Capul...ma doare îngrozitor.

Oftez de ușurare....poate vorbi. Azi-noapte nu a putut scoate nici o vorba iar asta m-a speriat teribil.

- Ce îți amintești? O întreabă doctorul din nou.

- Mă grăbeam. 

- Unde?

- La aeroport.

Doctorul incuviinteaza. Eu îmi țin respirația.

- Aveam viteza.

Emma se uita în gol și începe sa plângă. Isi acoperă fața cu ambele mâini și plânge cu sughituri. Vreau sa ma duc la ea și sa o îmbrățișez, dar mi-e frica. Mi se rupe inima  și ma simt neputiincios . Începe sa vorbeasca, dar nu deslușesc nimic. Are vocea joasa, plina de durere. Laura și mama ei, încep și ele sa plângă. Medicul se da la o parte iar eu ma apropii stângaci și o îmbrățișez ușor. Surprinzător, ea ma cuprinde strâns. Ca o șoaptă, aud:

- Îmi pare rău!

„Tot ea isi cere scuze.” O cuprind și eu strâns, închid ochii iar pe obraz îmi cad lacrimi. Ce am făcut ca să o merit, Doamne?

- Șșșșttt, sunt aici acum, te rog nu mai plange.

- Am crezut ca o sa mor, continua ea printre sughițuri.

Niște cuvinte atat de dure. Mi se pune un nod in gat si nici nu știu ce sa ii spun. Ma simt atat de  neputiincios și de inutil.

O mangai pe spate, iar ea pare ca s-a mai liniștit. Incetează sa mai plângă.

- Mia? Aris? Intreaba și se desprinde de la pieptul meu.

- Nu-ti face griji, ii răspunde Laura. Doamna Eleonore are grija de ei. Sunt bine, nu știu nimic despre ce ti s-a intamplat. Știu ca ești plecata cu munca.

Incuviinteaza din cap.

- Acum sunt obosita, va rog sa ma scuzați, dar vreau sa dorm.

Și astfel, doctorul ne scoate pe rand, pe toți, afara.

- Domnule doctor, îl abordez în timp ce ieșim din salon. Cum vi se pare?

- Sa va spun sincer,  domnul Walker? Emma este mai puternica decat noi toti. Nu ma așteptam sa fie atat de lucida. Plus ca isi aduce aminte multe lucruri de dinainte de accident. Un alt lucru foarte important este ca  isi poate misca membrele. Asta înseamnă că părțile neurologice nu au fost afectate. Este normal sa aibă momente de panica si schimbări bruște de dispoziție. Cu acestea o va ajuta un psiholog. Trebuie sa speram doar ca starea ei va continua sa  evolueze înspre bine.

- Va mulțumesc mult. Nici nu știți cât de recunoscător va sunt pentru tot ce ați făcut pentru ea.

- Ba da, fiți sigur ca va înțeleg. Noi deasemenea ne dorim recuperarea cât mai rapida a pacienților. De aceea va începe chiar de mâine programul de recuperare. Acum, dacă îmi permiteti, eu va las.

- Desigur. Mulțumesc.

****
Timpul trece și fiecare zi petrecuta în spital, o face pe Emma sa devina mai puternică. Am stat mult cu ea, dar pana acum nu am deschis subiectul care ne-a despărțit înainte de accident. Relația noastră atârnă de un fir de ață. Nu m-a lăsat sa raman în nici o noapte alături de ea, așadar astăzi ma  trezesc devreme și merg spre spital. Când intru în salon am o surpriza frumoasa.

Emma s-a trezit deja și ia micul dejun. S-a îmbrăcat intr-un treining frumos și s-a aranjat. Chiar s-a și machiat.

- Bună dimineața, ii spun. Ma apropii si o sărut pe obraz. Ai dormit bine?

- Bună dimineața! Foarte bine, mulțumesc.

Zâmbește în timp ce ia o gura de ceai. Este binedispusa.

- Cum  te simți?

- Bine, astazi nu ma deranjează nimic. Doctorul mi-a zis ca s-ar putea sa ma externeze la sfârșitul săptămânii.

- Asta e minunat.

Telefonul o anunta ca a primit un mesaj. Îl ia în mână si zâmbește, după care îl întoarce spre mine. Îmi arata o poza cu Mya. Zâmbește cu gura pana la urechi, în timp ce se joaca în nisip.

- Doamna Eleonore mi-a trimis. Sunt plecați la mare.

- Este foarte frumoasa.

- Da. Iti seamănă tie, spune ea senina.

Și uite că începem. Îmi las privirea în pământ. Mi-e rușine sa ma uit în ochii ei.

- Forma ochilor, parul, gura...chiar și mimica feței. Toate sunt identice cu ale tale, continua ea.

- Probabil ca da...ii răspund atat de incet incat nu știu dacă m-a auzit.

Lasa tacâmurile jos și da masuta la o parte. Se muta incet la marginea patului și îmi face semn sa stau lângă ea. Ii urmez sfatul si ma asez. Isi așează mana peste a mea și mi-o strânge ușor.

- Cu tine am trăit o poveste de dragoste unica. Din greșeală au rezultat doi copii....s-a intamplat chiar în ultima noapte in care noi am fost împreună. Înainte ca eu sa te găsesc cu acea fata.

Închid ochii.

- Stiu ca tu nu îți mai aduci aminte, dar nu-i nimic. Eu te-am iubit la nebunie, te-am dorit și te-am avut. Poate, de acum, ne vom vedea fiecare de viata lui... sau poate tu vei avea o alta iubita...și poate alți copii....tu decizi. Dar vreau sa iti cer un singur lucru...Vreau ca tu sa îți recunosti copiii, sa recuperați timpul pierdut, sa ii crești și sa ii educi. Sa le fi alături în fiecare moment al vieții lor.  Iubeste-i pentru ca au nevoie de tine. Iubeste-i mai presus de orice, asa cum ii iubesc eu.

Ma îmbrățișează, iar eu o cuprind strâns. În sfârșit o am din nou în bratele ele. Nu cred ca își da seama ca eu plang.

- Promite-mi ca vei face asta.

- Iti promit, Emma.

Se desprinde și ma saruta delicat pe buze. Îmi șterge lacrimile de pe obraji.

- Îmi pare rău, continui eu. Imi pare rău pentru tot. Pentru accident...pentru ce s-a intamplat in noaptea aceea. Pentru ca nici pana acum, nu imi amintesc nimic. Știu ca nu te merit. Te-am părăsit de atâta ori, mereu o dau în bara, dar n-am intenționat niciodată sa te rănesc, stii bine asta. Te iubesc din tot sufletul și indiferent dacă tu te vei întoarce sau nu la mine, eu te voi aștepta toată viata. Totul...

Emma ridica un deget ca ma facă sa tac.

- Pot sa spun și eu ceva?

- Normal. Scuza-ma...

Îmi atinge varful nasulul cu degetul aratator.

- E incorect din partea mea sa dau toată vina pe tine. Și eu am greșit, enorm. Am greșit în primul rand pentru ca nu ti-am dat șansa să imi explici...pentru ca am dispărut și te-am scos complet din viata mea. Apoi, am greșit pentru ca nu ti-am spus mai devreme despre copii. Era dreptul tău sa știi  și eu ti l-am furat. Incă sunt supărată pe mine pentru ca am plecat fără ca să te ascult. Pentru ca te-am învinovățit atâția ani degeaba.

Stau în fața ei si nu știu ce sa ii spun.

- Accidentul asta m-a făcut sa privesc altfel viata. Sa vreau sa fac lucrurile la momentul potrivit...și sa nu mai las oamenii care ma iubesc, sa plece din viata mea.

- Nu știu ce sa spun...

- Ca ne mai dam o șansă? Sopteste ea agitata.

Fac ochii mari.

- Poftim? Ma ierți?

- Eu da. Tu?

E nebuna? Cum naiba sa nu o iert?

- Normal ca da.

Ma ia de mana și zâmbește.

Acum chiar ca nu mai știu ce sa zic. Ultimele săptămâni au fost un calvar, crezând ca am sa raman fără ea pentru toată viata.

O sărut pe gura.

- Te iubesc, la naiba.

Chicoteste și își lipește fruntea de a mea. O trag în bratele mele și o cuprind de mijloc. Astazi sunt in sfârșit fericit. Pentru ca este în bratele mele si pentru ca este sănătoasă. In nici un caz n-am de gând sa mai stric chestia asta.

- Și eu te iubesc!

****************************************

Salutare! După cum va puteți da seama, povestea lui Alex și a Emmei se apropie de final. Cred cu tărie, ca veți rămâne aproape.
Din nou vreau sa va mulțumesc pentru ca le citiți povestea și pentru ca trăiți alături de mine, fiecare moment al lor. Va mulțumesc pentru voturi și comentarii. Va pup!