Perfuzia speranței

1. Cassy

        Pășesc către lumina din capătul tunelului fără să mă gândesc prea mult. Nu înțeleg de ce mă îndrept către acel loc, însă nu mă tem. De fapt, nu simt nicio emoție, de parcă m-am eliberat de tot ceea ce mi-a provocat atât de multă durere. Încerc să mă opresc pentru câteva secunde, însă corpul nu mi se mai află sub influența minții. Înaintez până când mă apropi atât de mult de lumină încât încep să-mi pierd vederea și să simt arsuri pe întreg corpul. Îmi ridic brațele deasupra capului pentru a-mi proteja fața de razele de lumină care mă acaparează fără remușcări.

        Încep să aud vag niște voci ce devin din ce în ce mai clare pe măsură ce lumina parcă mă înghite cu totul. Razele de soare sunt înlocuite de întunericul din spatele pleoapelor mele închise. Nu știu dacă a fost un vis sau o altă realitate, însă mi-aș fi dorit să fi putut rămâne acolo mai mult, în locul în care nimic nu mai conta.

        Pentru că a fost singurul moment în care nu am mai fost nevoită să mă lupt cu niște demoni ce nici măcar nu-mi aparțin.

        Îmi deschid cu greutate ochii și îmi iau cât timp am nevoie ca să mă acomodez cu lumina neoanelor de pe tavanul spitalului. Îmi amintesc frânturi din seara accidentului și mă bucur că nu am suferit de pierderi de memorie. Sentimentul ciudat se mai diminuează atunci când realizez că încă îmi amintesc cine sunt persoanele ce se bucură că m-am trezit, deși nu prea înțeleg ce se petrece în jurul meu. Părinții mei, prietenul meu cel mai bun, un doctor și un asistent ai spitalului mă privesc cu căldură.

        — Cât e ceasul? Am dormit prea mult. Mă doare capul, gânguresc, moment în care mama izbucnește în lacrimi și se aruncă peste așternuturile mele, sărutându-mi mâna stângă. Îi arunc o privire încruntată lui Eras, neînțelegând de ce mama e atât de bucuroasă că m-am trezit din somn. Îmi întoarce privirea și îmi zâmbește în continuare, lucru ce mă face să mă simt și mai ciudat.

        Bărbatul de aceeași înălțime ca tata, brunet, cu tenul mai închis la culoare și îmbrăcat într-un halat alb, se apropie de mine în liniște. Mama continuă să-mi sărute mâna și să-mi mângâie capul.

        — Bine ai revenit printre noi, Cassandra! E tot ce spune doctorul înainte să-mi verifice pulsul. După ce observă că totul este în regulă, continuă: Eu sunt medicul care a monitorizat cazul tău. Numele meu este Erat Mohamad și sunt mai mult decât mulțumit că te-ai trezit din comă, mi se adresează cu o engleză stâlcită.

        Încerc să mă ridic mai sus pe pernă, însă nu reușesc nici măcar doi centimetri. Îmi duc mâna dreaptă la cap și constat că începe să mă doară. Panicată, încerc să îmi mișc și picioarele, însă dreptul refuză vehement să facă vreo mișcare. Confuză, arunc o privire asupra corpului meu și observ cum piciorul drept și mâna dreaptă sunt bandajate. Îmi duc cealaltă mână deasupra capului și simt și acolo un bandaj. Îmi las capul pe pernă și închid ochii strâns, încercând să respir normal.

        Oare ce a fost în mintea mea de am încercat să mă sinucid?

        — Nu te panica, domnișoară Cassandra, își reia doctorul monologul. Leziunile tale nu au fost atât de grave încât să-ți poată pună viața în pericol. Îți amintești ceva din seara accidentului?

       Încuviințez. Doctorul Mohamad încuviințează la rândul său, uitându-se spre părinții mei.

       — V-am spus că sunt șanse mici să sufere pierderi de memorie. Se întoarce din nou către mine: Nici nu ai idee cât de bucuroși sunt părinții tăi să te vadă respirând fără ajutorul aparatelor.

       — Puteți trece direct la subiect? îl întreb cu greutate. Nu înțeleg de ce vocea mea se aude atât de încet.

        Doctorul Mohamad oftează. Sunt confuză.

        — Nu ai dormit prea mult, Cassandra. Ai fost în comă timp de o săptămână. Îmi poți spune dacă ai văzut un tunel sau o lumină la capătul lui? Sau o lumină pur și simplu? Trebuie să știu.

       Fac ochii mari și dau reticentă din cap în semn negativ. Nu știu ce intenții are omul ăsta, însă vreau să exclud posibilitatea de a mă fi aflat în moarte clinică, deși toate semnele îmi demonstrează contrariul. Arunc o privire prin salonul destul de micuț în care am fost dusă și, spre surpriza mea plăcută, sunt singura pacientă din el.

        Nu vreau să devin material didactic sau ceva de genul ăsta, plus că doctorul ar trebui să se ocupe de starea mea de sănătate, nu și de ceea ce văd sau nu văd într-un anume loc și moment.

        Ziua asta e din ce în ce mai ciudată.
 
        — În regulă. După cum spuneam, ai stat în comă o săptămână. În urma incidentului, din spusele părinților tăi, mașina a reușit să evite contactul fatal, însă nu complet. Ai fost izbită de asfalt pe partea dreaptă, lucru ce a cauzat fracturarea a două coaste, a piciorului și mâinii drepte, plus capul spart.

        — Ne-ai speriat foarte tare, draga mea! o aud pe mama după ce își revine, însă decid să o ignor, privindu-l în continuare pe doctor. Picătura care a umplut paharul a fost momentul în care farfuriile au început să zboare prin casă de parcă ar fi fost mingi de tenis și nu știu dacă să mă bucur sau nu că nu mi-am luat nicio farfurie în cap și sunt în viață.

       Deși tot m-am ales cu capul spart și cu niște fracturi ce habar n-am cât de repede se vor vindeca. Oftez zgomotos.

       — Când își va reveni? aud vocea tatei.

       Doctorul Mohamad se scarpină la ceafă, afișând o expresie gânditoare.

        — Îmi este greu să mă pronunț acum. Rănile sunt proaspete și deja e un miracol simplul fapt că fiica dumneavoastră s-a trezit. O vom mai ține sub observație câteva săptămâni, însă nu e suficient ca fracturile să se vindece complet. Sunt necesare cel puțin două luni, plus modul în care răspunde la tratamente. Acum, cel mai important lucru e că sunteți din nou împreună cu Cassandra.

        — Cassy, îndrăznesc să-l corectez pentru că mi-am auzit în ultimele zece minute întregul nume cât nu l-am auzit în toată viața.

        Doctorul îmi aruncă un zâmbet forțat, apoi se scuză și iese din salon, urmat de asistentul său, cu pretextul că mai are și alte lucruri de rezolvat. Mama și tata ies în grabă după el, iar eu rămân împreună cu Eras.

        Trage în dreptul meu unul dintre scaune și se așază. Îmi ia mâna sănătoasă între palmele sale și îmi zâmbește larg. Părul gri cu nuanțe de mov stă la fel de dezordonat, iar ochii săi, o combinație între pete verzi și căprui, se uită la mine cu tristețe. Mereu mi s-a părut special datorită faptului că suferă de heterocromie, însă, de fapt, e special pentru că oricât de multe lucruri s-au întâmplat, a rămas aici. Lângă mine. Spre deosebire de Atesh.

        — Ne-ai speriat foarte tare, deșteapto. Ce a fost în mintea ta? întreabă, dar se răzgândește. Nici nu mai contează, continuă. E mai important că ești aici și că ești bine.

        Îmi dau ochii peste cap. E prietenul meu cel mai bun, însă asta nu scuză faptul că uneori nu își folosește nici măcar ultimii neuroni funcționali.

        — Știe? îl întreb.

        — Nu cred. Nu mi-a răspuns la niciun apel încă din seara accidentului. Îmi pare rău, Cassy…

        Ar fi trebuit să mă aștept la asta. Atesh nu e niciodată acolo pentru mine atunci când am nevoie de el. Uneori chiar mă întreb de ce naiba mai suntem împreună.