Perfuzia speranței

27. Cassy

        — Ești sigură că nu vrei să te duc eu cu mașina?

         Nu știu ce să mai fac pentru a-l convinge pe Eras că dacă merg o zi la liceu fără să mă însoțească nu e ca și cum vine apocalipsa și mă mănâncă un zombie pe drum.

        — Eras, cum ai putea să mă duci cu mașina dacă nici nu poți să te ridici din pat?

       Își dă ochii peste cap și mă gândesc serios dacă să-i închid sau nu apelul video.

        — Pentru tine mă ridic, deșteapto. Te mai întreb o singură dată…

       Acum e rândul meu să fiu cea exasperată dintre noi doi.

        — Iar eu îți spun pentru ultima dată, îl întrerup, nu mor dacă mă lași singură o zi.

        — Ești sigură? Nu prea mai am încredere în tine.

        Zâmbesc la gluma sa, apoi îl asigur pentru ultima dată că îl voi suna în cazul în care mi se va întâmpla ceva, deși nu știu cum ar putea interveni eficient dacă nu e lângă mine. Am lipsit o singură zi și cade la pat ca cel mai slab soldat de pe front; nici bine nu începe războiul și deja se rănește la degetul mic de la picior.

        Închid apelul și ies pe ușă. În mai puțin de cinci minute, uber-ul sosește de data asta în fața locuinței mele. Urc în autovehicul și aștept răbdătoare să ajung la destinație. Mi-am luat măsuri de precauție, căci nu-mi mai doresc nicio vizită neplăcută, deși sunt șanse destul de mari ca Atesh să încerce să mă abordeze din nou la școală. Măcar atunci voi fi cu Kendra și Sienna.

        Într-un sfert de oră, șoferul oprește aproape de intrarea în instituția de învățământ. Plătesc cursa, apoi cobor grăbită deoarece am întârziat la prima oră. Realizez că merg fără niciun ajutor abia după câțiva metrii. Îmi poziționez mai bine cârja la subsuoara dreaptă și ridic lent piciorul. Crampele se mai diminuează și respir ușurată. Ieri am fost la control, astăzi nu-mi permit să fac altă prostie.

        Înjur în gând, spunându-mi pentru a mia oară că abia aștept să scap de cârja asta nenorocită. Mă consolez că acum a rămas doar una, datorită faptului că pot face pași mici cu ambele picioare pe distanțe mult mai mari, fără să mă forțez.

         Încerc să uit de problemele mele atunci când realizez că mă concentrez doar pe ele, așa că privesc în jurul meu. Abia acum începe să răsară soarele, iar briza ușoară de vânt îmi gâdilă pielea pe sub stratul destul de gros de haine. Urăsc schimbările de temperatură zilnice, mai ales cele dintre anotimpuri, deși toamna a cam început de ceva timp să-și revendice drepturile în defavoarea verii căreia îi duc dorul. În urmă cu două luni era tot timpul cald, acum dimineața e prea frig, la amiază se încălzește foarte tare și seara se răcește, motiv pentru care nici nu știi cum să te mai îmbraci.

         Sunt readusă cu picioarele pe Pământ în momentul în care câteva voci îmi strigă numele. Mă opresc fix în fața porții, privind spre parcarea din partea exterioară a liceului. Un grup de câțiva băieți pe care îi cunosc doar din vedere și cu care nu am interacționat aproape deloc continuă să mă strige. Rânjetele de pe fețele lor nu-mi transmit niciun sentiment plăcut, așa că încerc să grăbesc pasul și să nu le mai acord atenție. Le simt privirile iscoditoare cum mă săgetează în spate și măresc pasul și mai tare, fiind conștientă că pot oricând să-și bage ceva în efortul meu de a mă îndepărta de ei cât mai repede.

         Abia aștept să pot merge singură, fără niciun ajutor.

         Abia aștept să nu mai simt că toți oamenii mă compară cu un pește ce se zbate pe uscat fără oprire, în încercarea disperată de a găsi o bâltoacă în care să se scalde, doar din dorința de a nu muri și a pierde lupta cu viața.