Perfuzia speranței

16. Cassy

        — Să-mi spui ce îți spune doctorul. Sigur ai cu ce să te întorci acasă? mă sâcâie mama cu întrebări.

        — Da, mamă, stai liniștită, o asigur eu. O să-l rog pe Eras să vină să mă ia. Nu-ți face griji. Mă descurc.

        Acceptă înfrântă insistențele mele de a nu rămâne la controlul neprevăzut de rutină în timp ce eu mă bucur că mi-a crezut minciuna.

        — Nu cred că termin devreme actele de astăzi de la birou. Îmi pare rău că nu pot veni eu să te iau.

       Mă prefac înțelegătoare și recunoscătoare, lucru la care mă pricep cel mai bine în fața părinților mei. E cea mai bună modalitate prin care pot scăpa de ei relativ repede. Îmi așez palma pe cea a mamei și o strâng ușor. Privirile ni se intersectează.

        — E ok, serios, o asigur, deși știu că mint cu nerușinare. Du-te și rezolvă-ți treburile că eu întârzii la programare dacă mai zăbovesc mult aici, continui. Ne vedem diseară acasă.

        Deschid portiera și cobor pe porțiunea de trotuar din fața spitalului în care mi-am petrecut două treimi din vacanța de vară. Îmi iau cârjele de pe bancheta din spate, apoi îi fac cu mâna mamei, care se face nevăzută în depărtare, pierzându-se printre mașini. Respir ușurată în sfârșit pentru că am reușit cu adevărat să-mi îndeplinesc scopul. Poate nu e cea mai inspirată idee că vreau să iau legătura cu Kalisha prin intermediul unui control fals cu doctorul Mohamad, însă sunt dispusă să fac orice pentru a afla răspunsuri. Și în niciun caz nu vreau să le aflu conversând cu ea prin mesaje.

        Este complet imatur din partea mea ce fac, însă doar mințind-o pe mama aș fi reușit să fiu singură aici mai mult timp.

        Traversez aleea, privind rondul din centrul curții din față, cu bănci de jur împrejur și iarbă verde. Privirea mi se îndreaptă spre locurile de parcare din noaptea externării. Un sentiment de deja-vu mă acaparează, însă încerc să-mi mențin drumul drept până ocolesc rondul pe partea dreaptă și ajung în fața ușilor glisante care mă despart de recepția spitalului.
 
        — Bună ziua! Cassandra Palmer. Am o programare la doctorul Erat Mohamad, este primul lucru pe care i-l spun tinerei din spatele ghișeului. Mă poftește, spunându-mi că doctorul deja mă așteaptă și îi mulțumesc pentru amabilitate.

        Mă îndrept către aripa stângă a spitalului, unde se află cabinetul omului datorită căruia am supraviețuit.

        Pentru că între a supraviețui și a trăi e o diferență uriașă și un drum foarte lung, iar eu nu am parcurs nici măcar jumătate din el.
       
        Ajung în cele din urmă în dreptul cabinetului și încerc să-mi fac curaj să intru. Simt că fac ceva total greșit, iar un gol mi s-a format în stomac. Mă sprijin cu spatele de peretele alăturat și trag adânc aer în piept, întrebându-mă când se vor termina toate.

        Îmi e dor de absolut tot ce credeam că e plictisitor. Îmi e dor de perioada în care abia începusem liceul și îmi făceam speranțe mari legate de următorii patru ani din viața mea. Îmi e dor de dramele pe care le aveam în acea perioadă, pe care le simțeam de parcă ar fi picat cerul pe mine. Credeam că nimic nu mergea bine dacă băiatul pe care eu îl plăceam nu avea sentimente pentru mine. În prezent, când mă gândesc la toate astea, nu-mi vine să cred cât de naivă am fost. Și cât de mult mi-aș dori acum să pot întoarce timpul.

        Îmi e dor de acele probleme care nu erau, de fapt, probleme. Îmi e dor să fiu copil, să aiuresc, să mă prostesc. Îmi e dor și habar n-am când s-au întâmplat atât de multe lucruri care ne-au schimbat pe toți pentru totdeauna, în mod ireversibil.

        Îmi e dor de zilele în care nu credeam că trăiesc. Pentru că acum mă uit în urmă și realizez că nimic din ce se întâmpla atunci nu avea consecințe la fel de grave ca lucrurile care se întâmplă în acest moment.

         Oftez și mă uit în jur. Observ câteva asistente care se uită absente la mine, văzându-și mai departe de treburi. Îmi trec o mână prin păr, apoi mă sprijin în cârje și îmi fac curaj să bat la ușă. Domnul Mohamad îmi deschide cu seninătate ușa și mă poftește înăuntru.

        — Ce vânt te aduce pe aici? Cu siguranță nu durerile de picior, mă întâmpină în mod sarcastic.

        Mă bucur că măcar unul dintre ei m-a crezut. Și mă bucur că acea persoană e mama pentru că dacă ar fi fost invers nu știu cum aș fi dres situația.

        Îl privesc pe bărbatul în halat alb cum înconjoară biroul și se așază pe scaun. Mă privește cu seriozitate și așteaptă să vadă ce am de spus având în vedere că ultimul control a fost cel de ieri.

        — În apărarea mea, mama m-a crezut, gesticulez, apoi redevin serioasă, căci expresia facială a doctorului este de neclintit. O să trec direct la subiect, continui. Îmi pare rău pentru că v-am mințit la telefon, însă am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Dacă i-aș fi spus mamei motivul adevărat pentru vizita aceasta, nu m-ar fi lăsat să ies din casă. Singura idee care mi-a trecut prin minte a fost să-i spun că durerile din zona piciorului au revenit și că am nevoie să vin la un control de urgență. Știu că a fost un pretext foarte prost, însă tot ce contează pentru mine acum e că ea m-a crezut.

        — Sunt un om foarte tolerant, dar printre puținele lucruri pe care nu le tolerez sub nicio formă se află minciuna.

        Simt că am pierdut deja o bătălie ce nici măcar nu a fost  începută.

        — Vă rog… murmur eu.

        — Și pe lângă minciună, continuă, nu tolerez nici părinții care nu observă cât de tare își rănesc copiii.

        Afirmația domnului doctor mă face să râd și să plâng în același timp. Îi ofer drept răspuns un zâmbet ce vrea să pară încurajator.

        — Spune-mi ce pot face pentru tine, Cassy, spune, zâmbindu-mi înapoi.

        — Trebuie să vorbesc cu Kalisha. E cât se poate de urgent.