Perfuzia speranței

20. Cassy

        Îmi șterg ultimele lacrimi. O privesc pe Kalisha, simțindu-mă neputincioasă. Încerc să-mi găsesc cuvintele potrivite, însă un nod în gât mă împiedică să le dau glas. Înghit în sec în timp ce femeia cu zece ani mai mare decât mine se așază mai bine în canapea și mă privește serios. E foarte important pentru mine faptul că nu mă grăbește și așteaptă chiar și cinci minute până să rostesc câteva cuvinte, luându-și notițe în acest timp, fără să mă perturbe.

        — A fost… cred că a fost cea mai grea noapte din viața mea, mărturisesc în cele din urmă.

        Imediat ce am scos cuvintele pe gură am simțit cum gâtul mi se usucă. Am luat o gură zdravănă de apă din paharul de plastic reumplut a doua oară.

        — Care este lucrul care te-a durut cel mai tare? Legat de situația curentă, mă întreabă pe un glas ferm.

       Durează câteva clipe să-mi amintesc deoarece sunt niște momente pe care mi-aș fi dorit să nu le spun nimănui vreodată și pe care le-am plasat într-un colț al minții cu scopul de a le uita.

        — Cred că au fost mai multe, dar cel mai tare m-a durut atunci când tata a bufnit în plâns…

        Trag aer în piept.

         — Și a spus că a fost singur toată viața, continui. A implorat-o pe mama să nu-l părăsească.

        — Știai că tatăl tău avea astfel de traume?

        — Nu ne-a confirmat niciodată, însă mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Comportamentul lui nu era unul normal, mai ales atunci când se enerva. A crescut într-o familie dezorganizată. Patru copii și doi părinți interesați doar de alcool și țigări… Atât tata, cât și frații lui s-au descurcat singuri și și-au creat un drum după propriile puteri. Asta e tot ce știu și eu și mama. Nu vreau să-mi imaginez cât de greu i-a fost cu adevărat… și câte lucruri nu a spus nimănui, îngropându-le la fel cum am încercat și eu să fac, șoptesc ultimele cuvinte.

        Povestesc tot ce întâmplă de parcă s-ar fi scurs ani întregi de la divorțul alor mei și plecarea mamei din casă când, de fapt, au trecut doar patru zile. Nu-mi vine să cred cât de mult am început să dramatizez.

        — E normal să o faci, o aud pe Kalisha dintr-o dată, apoi realizez că am gândit cu voce tare.

        — Să dramatizez?

        Încuviințează.

        — Omul are tendința de a dramatiza foarte multe situații. Ce vreau eu să spun… încearcă să-și găsească cuvintele potrivite, iar eu o aștept în liniște. Viața te lovește uneori prea tare. Dacă se întâmplă ceva neașteptat, de care nu ești și nu ai fost vreodată pregătit, nu vei putea face față în mod adecvat durerii nici cu toată pregătirea spirituală pe care o ai. În acele situații apare stresul, atunci când emoțiile devin prea copleșitoare și nu știi cum să le gestionezi.

        — Adică dramatizarea problemelor mele creează mai mult rău decât bine, o întrerup.

       Kalisha încuviințează cu jumătate de gură.

        — Asta ar fi concluzia. Dar e bun și punctul tău de vedere.

       Tânăra psiholoagă se ridică de pe canapea, iar eu o urmăresc cu privirea. Rochia blue, vaporoasă, pe care o poartă îi scoate în evidență părul blond și ochii albaștri.

        — Ce vreau eu să spun este că o astfel de atitudine negativă face ca problema să fie mai gravă decât e cu adevărat.

        — Ca atunci când ai impresia că te îneci, deși atingi cu picioarele fundul apei.