Perfuzia speranței

12. Cassy

        — Cassy? vocea doctorului Mohamad îmi atrage atenția. Îmi ridic capul în direcția sa. Mai sunt câteva lucruri de clarificat. Părinții tăi mai trebuie doar să semneze actele și ești externată. Între timp, Rowan te poate ajuta să-ți duci bagajele la mașină. Și prietenul tău cu păr colorat, bineînțeles.

        Eu și Rowan ne îndreptăm capul spre Eras pe care îl privim cu amuzament. Doctorul Mohamad e un om glumeț, iar Eras nu e genul care să fie deranjat de anumite comentarii la adresa sa.

        Mă ridic în cele din urmă în picioare, sprijinindu-mă de cârjă și dau mâna cu domnul doctor în semn de recunoștință.

       — Vă mulțumesc pentru absolut tot. Deși am început cu stângul, șederea aici s-a dovedit a fi cât se poate de plăcută, îi zâmbesc, iar omul cu piele măslinie îmi întoarce gestul. Dantura sa perfectă se asortează cu nuanța de alb a halatului de spital.

        — Nu e nicio problemă, Cassy. Zilnic mă confrunt cu fel și fel de pacienți, iar tu ai fost printre puținii pe care i-am tratat cu drag și doar atât. Nu e ușor să treci printr-o astfel de întâmplare. Știam că nu ești o persoană rea, doar aveai nevoie de puțin timp să te acomodezi cu noile schimbări din viața ta.  Am crezut mereu că timpul le rezolvă pe toate, și așa a fost și în cazul tău. Dacă nu empatizăm cu cei din jur, n-am mai fi oameni, nu-i așa?

         Mă simt oarecum stânjenită pentru că purtăm această discuție de față cu părinții mei, – cu care nu mai am o relație bună de mai bine de câteva luni – însă Rowan e salvatorul meu, ca de fiecare dată.

         — Dacă ai nevoie de ceva, poți veni oricând aici, ușile spitalului vor rămâne mereu larg deschise, îmi spune. Să nu uiți de controlul de rutină, la fiecare două săptămâni timp de două luni! Recuperarea e foarte importantă. Nu te forța!
  
        Părăsim biroul doctorului Mohamad, lăsându-l singur cu părinții mei. Rowan îmi cară geanta cu hainele, iar Eras rucsacul cu cărți, produse de îngrijire și alte lucruri obișnuite pe care le deține o fată. Aș vrea să iau bagajul unuia dintre ei, însă știu sigur că m-ar refuza instantaneu, mai ales după cele spuse de doctor în biroul său. Trebuie să-mi calmez instinctul de femeie independentă și să stau în banca mea o perioadă, cât mai e necesar până mă vindec complet. Mă simt oarecum prost pentru că Rowan m-a ajutat cu atât de multe lucruri, încât Atesh nici dacă ar vrea n-ar putea să calce în urmele asistentului cu cel mai special păr din lume. Am încetat să ma gândesc la așa-zisul meu "iubit" în urmă cu câteva săptămâni și nu știu de ce mi-a apărut în minte fix acum când mă aflu pe picior de plecare. Știu că mă voi întâlni cu el la un moment dat, iar atunci nu voi rata ocazia în care îi voi cere niște explicații concrete pentru care a devenit fantomă mai bine de jumătate de vară, fix când se presupunea că aveam cea mai mare nevoie de sprijinul lui.

        — Ați venit cu mașina mamei, nu?

        Eras încuviințează, apoi intrăm în liftul spitalului. Deși m-am obișnuit cu împrejurimile, locul ăsta e ca un labirint nesfârșit. În mai puțin de două minute, ajungem la parterul spitalului. În holul de așteptare nu e absolut nimeni. Nici recepționerul nu e.

        — Fix când ai nevoie de ei, dispar toți, murmură Rowan pe sub mustăți, iar eu încep să chicotesc, încercând să-mi mișc corpul mai repede.

        Rowan observă chinuiala mea și îl roagă pe Eras să țină și cealaltă geantă. La cât de bun prieten îmi este Eras, a acceptat imediat, numai din pura dorință de a-mi demonstra că Rowan simte ceva pentru mine.

        Tânărul mă ajută chiar și după ce părăsim incinta spitalului a cărui fațadă o reprezintă un rond plin de verdeață în jurul căruia sunt puse niște bănci din lemn. Mă lupt cu instinctul care îmi spune că am nevoie să stau jos deoarece observ parcată de la câțiva metri distanță mașina mamei. Rowan mă ajută în continuare în timp ce Eras se ține după noi pe aleea destul de îngustă pentru ca trei persoane să poată merge una lângă cealaltă. Ridic privirea scanând împrejurimile, inclusiv celelalte mașini parcate și dintr-o dată mă opresc din orice mișcare. Simt cum toată energia din corpul meu se scurge la vederea Mini Cooper-ului parcat alături. Flashback-urile îmi acaparează memoria, derulându-se ca un film cu un scenariu foarte prost. Mii de gânduri mi se învârt haotic prin cap și pentru o secundă nu mă mai aflu în prezent.

        Aud numai țipete. Cerșesc ajutor, dar nu știu unde mă aflu și nici de ce am nevoie. Nu înțeleg de ce mama țipă la mine și de ce tata îmi ridică capul, bătându-mă cu palmele peste față. Simt un lichid cald scurgându-se pe partea dreaptă a capului meu. Ultimul lucru pe care îl mai văd este o mașină cu un far spart. Mă întreb unde este șoferul, iar apoi îl văd câțiva metri mai în spate, privindu-mă îngrozit. Apoi totul devine negru, la fel ca până acum.

        — Cassy, revino-ți! Ești bine? mă scutură Rowan cu disperare, încercând să afle din răsputeri ce mi s-a întâmplat. Îmi ridic capul spre el și mă răsucesc la milimetru, observând cu coada ochiului cum Eras ne privește confuz.

        — Tu ai fost… murmur suficient de tare încât să mă audă doar el. Îl scrutez cu privirea, apoi mă smucesc cât de tare pot din strânsoarea sa. Grăbesc pasul către mașina mamei, fără să privesc în urmă. Aud vag vocea lui Eras, apoi îl văd cum se apropie de mine în viteză. Rowan rămâne blocat în mijlocul aleii, privindu-mă.

        — Ce ți-a făcut? se apropie Eras de mine, dar dau din cap în semn negativ și înțelege că nu mă aflu într-un moment prea bun. O lasă baltă, știind că îi voi spune mai târziu.

        Mă abțin cu tot controlul de sine pe care îl mai am să nu încep să plâng, altfel ieșirea mea din spital s-ar transforma într-o amintire și mai groaznică decât a devenit în urmă cu nici cinci minute. Îmi pun mâinile în sân, așteptând sosirea părinților mei. Mă sprijin de mașină în timp ce Eras mă privește cercetător.

        Părinții mei apar într-un final și se îndreaptă grăbiți spre noi. Rowan se află în același loc și ne privește ca prin transă. Nu cred că înțelege ce se întâmplă. Nu cred că s-ar fi așteptat să-mi aduc aminte că el a fost cel care m-a călcat cu mașina în acea seară.

        Mama întoarce capul după el, neînțelegând ce s-a întâmplat. Aceasta deblochează mașina și urc cât se poate de repede. Trântesc ușa în urma mea în mod dramatic, apoi îl observ pe Rowan cum scutură din cap și se întoarce în spital fără să mai privească în urmă. Tata se întoarce către mine și Eras.

        — Ce-a fost asta?

        Mama se întoarce și ea în timp ce îmi reazem capul de geam și închid ochii.

        — Nimic. Vreau acasă, e tot ce le spun pentru moment.