Perfuzia speranței

11. Cassy

        În jurul amiezii, Rowan mă conduce în cabinetul psiholoagei pentru ultima ședință. În ultimele săptămâni, am vizitat destul de des acest loc și pot spune că acum mi se pare familiar, la fel ca și curtea din spate a spitalului și întreg palierul în care se află salonul meu. 

        Privesc de jur împrejur, încercând să-mi implementez în memorie această încăpere, ce va deveni amintire odată ce o voi părăsi peste o oră și jumătate. 

        — Ești mai bine fizic și mai rău pe interior, este primul lucru pe care mi l-a spus femeia blondă după ce și-a notat ceva în carnețelul albastru de pe măsuța de cafea.

        Mă încrunt. E atât de vizibil că abia am putut dormi toată noaptea? Nici nu știu când a plecat Rowan de lângă mine.

        — Adică? 

        — Cearcănele și ochii umflați exprimă multe. Nu trebuie să fiu psiholog ca să-mi dau seama că nu ești bine. 

       Înghit în sec. Ar fi trebuit să prevăd chestia asta. 

        Mă așez mai bine în scaunul cu rotile pe care îl folosesc doar pentru că încă nu mi-am scos piciorul din ghips. Îmi trec mâna stângă prin părul șaten și mă uit la priveliștea ce se profilează prin cadranul ferestrei mari. Cerul în numeroase nuanțe calde de albastru deschis și închis îmi oferă liniște.

        — Nu sunt bine și nu voi încerca să ascund acest lucru, însă pentru că e ultima mea ședință cu tine, aș vrea să nu vorbesc despre mine.

        — Și atunci despre ce vrei să discutăm?

        Îi fac semn cu capul și o privesc puțin sfidător pe femeia cu maxim zece ani mai mare decât mine. Deși e o diferență destul de mare, nu simt că ar trebui să mă comport cum o fac cu doctorul Mohamad, care are vârsta apropiată de cea a părinților mei.

        Își face un semn cu degetul arătător spre propriul piept, ridicând din sprâncene uimită.

        — Despre mine? își pițigăie vocea.

        — Da. De ce ai vrut să faci asta? Vreau să spun de unde ai simțit nevoia de a ajuta și alte persoane să-și rezolve probleme care nu te privesc.

         Kalisha se încruntă vizibil, punându-și mâinile în sân.

        — Nu crezi că ești prea îndrăzneață?

        — Ba da, ridic din umeri. Dar nu ești obligată să-mi răspunzi dacă nu vrei.

        Pufnește, încercând să pară iritată de atitudinea mea, însă pufnim în râs peste câteva secunde. Nu degeaba am zis că e apropiată de vârsta mea. În ultimele săptămâni, ea a fost ca sora pe care n-am avut-o în ultimii ani. Nu o învinovățesc pe Ivy că a plecat la facultate pentru că nu avea de unde să știe că tatăl nostru și mama vor divorța la aproximativ doi ani distanță, însă cea care a rămas și are cel mai mult de suferit sunt eu, lucru confirmat și de Kalisha. 

        — Ceea ce mă întrebi distruge complet barierele dintre psiholog-pacient, sper că știi asta. Treaba mea e să pun întrebări și să primesc răspunsuri, nu a ta.

        — Știu. Dar noi avem ceva mai special, nu-i așa? îmi flutur genele și zâmbesc.

        Kalisha își dă ochii peste cap și se ridică de pe canapea. Ținuta de astăzi îi pune în evidență silueta bine definită.