Perfuzia speranței

8. Cassy

        A doua zi am ieșit pentru prima dată în curtea spitalului, cu ajutorul lui Rowan. Nu mă așteptam să fie atât de cald pentru începutul lunii iulie, însă nu mă plâng. Soarele îmi dezmiardă creștetul capului, iar căldura mă îmbrățișează ca o mantie protectoare. Îmi era dor de acest sentiment, căruia i-am dus destul timp dorul și pe care mă așteptam să-l simt în cu totul alt loc.

        Rowan se așază pe banca din lemn, în fața mea. Curtea din spate a spitalului este frumos amenajată și viu colorată, ceea ce îmi oferă o stare bună. Parcă mă umple de speranța pe care am pierdut-o cu mult timp în urmă, și nu doar pe mine, ci și pe restul pacienților care se plimbă alături de alți pacienți, de rudele care au venit în vizită sau de asistenții a căror sarcină este să aibă grijă de ei.

        — Uite, îmi atrage atenția, o vezi pe bătrâna din stânga ta? Cea în scaun cu rotile.

        Îmi mut peste câteva secunde privirea în locul indicat de el și zăresc o femeie foarte bătrână, cu părul rar și alb ca varul, cel care a mai rămas, gesticulând tinerei din fața sa. Faptul că și eu stau acum într-un scaun la fel ca al ei nu mă ajută deloc psihic. Diferența e că eu sunt nevoită în mod special.

        — Femeia aia nu mai are mult de trăit. Fata cu care vorbește este strănepoata ei. Mereu vine în vizită la ea și îi ascultă toate "nemulțumirile". Are Alzheimer, paralizie de la brâu în jos și pneumonie. Uneori uită până și cum o cheamă. Crede că strănepoata ei e o verișoară cu care a copilărit, însă ea tot continuă să vină la străbunica ei cât de des poate.

        Nu știu de ce mă simt geloasă pe aceste lucruri. Ar trebui să fie o normalitate să știe, doar vorbește cu colegii săi despre pacienți și alte lucruri, nu?

        — Ce încerci să-mi spui? îl întreb, fixându-mi privirea în ochii lui.

        — Vreau să spun că oricât de grea ți se pare acum viața pe care o trăiești, doar uită-te la acea femeie. Pentru ea ziua de mâine reprezintă un miracol și nici măcar nu își dă seama de asta. Ești norocoasă, Cassy. Să nu uiți asta.

        Îmi mut privirea în partea opusă, astfel încât să nu-i mai văd pe niciunul. În mod normal, aș pufăi, însă știu că într-o oarecare măsură are dreptate. În proporție de nouăzeci și nouă la sută e vina mea pentru că mă aflu aici. Știu că ar trebui să mă simt norocoasă pentru că am scăpat cu viață. Totuși, s-ar putea ca doctorul Mohamad să aibă dreptate. Înafară de lumina de la capătul tunelului despre care am refuzat să menționez și conștientizarea faptului că sunt în spital din cauza accidentului, alte detalii nu-mi mai amintesc. Un fior îmi străbate șira spinării, chiar dacă afară e incredibil de cald.

        Încerc să destind atmosfera, abordând un alt subiect la care m-am gândit destul de mult.

        — Să știi că m-am gândit la propunerea ta.

        Rowan se uită la picioarele mele aflate la vedere datorită pantalonilor scurți.

         — Aș vrea să merg la psiholog, îi mărturisesc.

        Își ridică ochii spre mine, iar suvița albă îi acoperă puțin sprânceana stângă. Un zâmbet îi înflorește pe față. Încerc să-mi păstrez postura serioasă, dar nu cred că reușesc. Abia aștept să mi se vindece piciorul și mâna.

        — Cred că astăzi Kalisha e disponibilă.

        — Înseamnă nobil și bun.

        Rowan se încruntă la mine. Îmi dau ochii peste cap.

        — Numele ei, adaug.

        — Scuze, pufnește el, roșind. De ce a roșit?

         Aș vrea să-i spun că nu e nicio problemă, însă se ridică înainte să apuc să mai fac ceva. Nu că aș putea face prea multe.

        — Putem merge, dacă vrei. Sau mai ai nevoie de timp?

        Înclin îngăduitor din cap.

        — Nu, sunt bine.

        Nu știu ce se va întâmpla. Nu mă aștept ca această Kalisha să-mi îndeplinească toate dorințele și să facă minuni, dar o discuție cu o persoană experimentată în domeniu nu cred că mi-ar strica.