Perfuzia speranței

18. Rowan

        De când Cassy a fost externată mă gândesc numai la ea și la cât de idiot sunt. Chiar nu știu cum să îndrept situația asta. Nu înțeleg de ce totul a trebuit să se întâmple așa. Am întors pe toate părțile problema și nicio soluție nu simt că ar fi cea salvatoare, care să mă scoată din rahatul în care m-am afundat singur. 

         Mă întreb constant dacă vina a fost a mea. M-am apropiat de ea fără să-mi dau seama și atunci când mi-am dat seama, când am realizat că e complet greșit ce fac, am continuat să mă apropii și mai mult și nu înțeleg de ce. M-am apropiat, dintre toate fetele existente pe acest Pământ, fix de cea care s-a aruncat în fața mașinii fratelui meu. Nici nu vreau să-mi imaginez cum va reacționa când va afla ce au făcut părinții ei, iar pe Alexe nu mai vreau să-l mai implic în acest subiect. A fost implicat suficient în… toată chestia asta, ce-o fi fost ea. 

          Poate greșesc pentru că încerc să-i păzesc spatele, intrând în rolul de frate mai mare și protectiv, însă nu mi-aș ierta-o niciodată dacă l-aș lăsa de izbeliște, să se descurce singur. 

          Vreau să fac pentru el ceea ce n-a făcut tata niciodată pentru noi. Vreau să-i demonstrez că există oameni în care poate avea încredere, pe care se poate baza, care să-l protejeze, să-l îndrume către drumul corect și să-l iubească așa cum e. M-am întrebat de ce noi. De ce fix fratele meu a fost cel care a accidentat-o pe Cassy? De ce în noaptea aia nenorocită? 

        — Pământul către Rowan! vocea colegei mele mă scoate din propriile gânduri. Trebuie să duci medicamentele în salonul B216, continuă. Știi că bătrâna aia nebună trebuie să le ia la timp.

       Scutur din cap și o privesc absent. 

        — Scuze, mă duc acum. Eram puțin prins în gânduri… murmur în sinea mea.

       Iau tava cu medicamentele prescrise pacientei în vârstă de optzeci și cinci de ani și pornesc către salonul său, care se află pe același palier cu biroul Kalishei. Am de gând să-i mai cer un sfat legat de tot ce se întâmplă.

        Fiind în continuare prins în propriile gânduri, sunt trezit la realitate în momentul în care aproape că mă ciocnesc de persoana care mă așteptam cel mai puțin să se afle acum aici. 

        Cassy se oprește în fața mea și o privesc tăcut. Aproape că scap tava cu medicamente din mâini atunci când ochii mei îi întâlnesc privirea. Culoarea ciocolatie a ochilor ei se află în contrast cu nuanța părului drept. O analizez scurt și îmi dau seama imediat că a fost la Kalisha în birou. Mă bucur s-o văd, chiar și într-un moment ca ăsta, în care am atât de multe lucruri să-i spun, însă nu știu cu ce să încep. Și-a mai revenit după accident. Cel puțin fizic mă bucur s-o văd pe picioarele ei, descurcându-se singură.

        Vreau să-i spun ceva fix în momentul în care îmi mai aruncă o privire tăioasă după lungul contact pe care l-am avut împreună și mă ocolește fără să spună nimic. Sunt sigur că revederea noastră a avut asupra ei același efect pe care l-a avut și asupra mea. În mod normal, m-aș fi întors și aș fi strigat după ea să aștepte, măcar o clipă, dar sunt în timpul serviciului și nu doresc să-mi creez și mai multe probleme inutile pe lângă cele pe care le am deja pe cap. 

        Cu ultimul gram de rațiune, înaintez, fiind în continuare tentat să întorc capul după ea și să o privesc încă o dată. Trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i mărturisesc partea de adevăr de care are nevoie. De care am nevoie. Că nu eu am fost cel care a accidentat-o și că fratelui meu îi pare nespus de rău pentru ce a făcut, cu toate că ea s-a aruncat în toiul nopții pe șosea. 

          Intru în salonul femeii pe care o găsesc dormind cu gura deschisă. Oftez, știind că singura cale prin care voi putea rezolva totul este de unul singur. Chiar nu știu ce a fost în capul meu de m-am gândit chiar și pentru jumătate de secundă că bătrâna asta ar putea să-mi dea un sfat. 

        O privesc cum doarme și realizez că oricât zgomot aș face, n-o s-o trezesc prea ușor. Mă așez pe scaunul din dreptul ei și îmi frec tâmplele cu degetele, gândindu-mă câte medicamente voi fi nevoit să-i administrez doar ca să rămână la fel de calmă ca până acum.  Sau la fel de adormită. Nici măcar nu știe în ce situație se află și nu știu care parte e mai tristă: faptul că nu e deloc conștientă de ceea ce i se întâmplă sau faptul că datorită ei cred că încep să-mi înțeleg disperarea cu adevărat.