Perfuzia speranței

2. Cassy

       Peste cinci minute, asistentul doctorului Mohamad revine în salon.

        — Trebuie să dau de Atesh, îmi reiau discuția cu Eras, încercând să fac abstracție de tânărul care îmi schimbă perfuzia.

        — Cassy, l-am sunat de peste zece ori. Dacă ar fi vrut să-mi răspundă, ar fi făcut-o.

        Îmi dau ochii peste cap. Eu și Atesh suntem de câteva luni împreună, abia atunci când am aflat că învățăm la același liceu. Am crezut că tot acest timp petrecut unul în compania celuilalt va însemna ceva și pentru el, nu doar pentru mine, însă mi se demonstrează cu fiecare zi care trece că m-am înșelat și că am crezut ca o fraieră că ceva frumos ar putea să se formeze între noi. Eras a fost lângă mine tot timpul încă de la grădiniță și până și ai mei s-au întrebat de câteva ori de ce nu l-am ales pe el. O singură dată s-a întâmplat să ne sărutăm și asta într-o tabără de vară în care ne jucam Adevăr și provocare, acum vreo doi ani. 

        Oricât aș încerca, nu-l pot vedea pe Eras mai mult decât un simplu prieten. Și știu că și el la fel pe mine. Și sper ca într-o zi și părinții mei să realizeze acest lucru.

        Încerc să mă ridic în șezut, însă eșuez lamentabil datorită durerii piciorului rupt. Scot un suspin, în timp ce simt încă două brațe pe lângă cele ale lui Eras ajutându-mă să mă sprijin de perna din spatele meu. Fac contact vizual pentru prima dată cu asistentul ce mi se pare prea tânăr pentru slujba pe care și-a ales-o. Ochii săi verzi sunt primul lucru care îmi atrag atenția, în timp ce mâinile sale se blochează pentru o fracțiune de secundă pe pernă. Clipesc des, privind fugitiv către părul său. Deasupra frunții se odihnește leneșă o singură șuviță albă ce nu are mai mult de doi centimetri. Atenția îmi este captată din nou de Eras, care este întrerupt de sunetul ușii. Asistentul se îndepărtează, verificând pentru ultima oară dacă perfuzia proaspăt schimbată este în regulă. Mă anunță că se va întoarce peste ceva timp și iese pe ușa larg deschisă în același timp în care părinții mei intră în salon. 

        Am nevoie urgentă de un telefon. De telefonul meu.

         Mama și tata mă privesc de parcă aș fi făcută din sticlă, pregătită să mă sparg în orice secundă. Eras îi cedează mamei locul său și se ridică în picioare, poziționându-se în dreptul capului meu, ceea ce îmi oferă și mai mult curaj să-mi privesc părinții în ochi. Deși știu că tata nu-și va cere scuze vreodată pentru că era foarte aproape să-mi spargă capul, știu că în sinea lui îi pare rău. Pentru absolut tot ce s-a întâmplat. 

         Pentru că dincolo de tot ceea ce simt, în sinea mea știu că ai mei niciodată nu mi-au dorit răul. 

        Mama se controlează prin buzunarele blugilor albaștrii pe care îî poartă și peste câteva secunde scoate din buzunarul stâng ceva ce îmi aparține.

        — Cred că vei avea nevoie de el cât vei sta aici, îmi spune, apoi îmi recuperez telefonul. Restul lucrurilor ți le vom aduce zilele următoare, adaugă.

        Nu am pentru ce să-i mulțumesc, căci din vina lor mă aflu aici. În schimb, i-am oferit un zâmbet în semn de recunoștință. Și mă bucur că se mulțumește cu atât pentru că momentan nu mă simt capabilă să-i ofer mai mult. Arunc o privire fugitivă către tata, care stă cu mâinile în sân în fața patului meu și mă privește. 

        Știu că se simte răspunzător pentru ce s-a întâmplat. Însă nu sunt pregătită momentan pentru discuția asta, așa că decid să mă orientez către alt subiect, ceva mai adecvat situației în care mă aflu. În fond, o ceartă nu-mi va ajuta capul și membrele să se vindece mai repede.

        — V-au spus cât mă vor ține aici?

        Mama își mișcă capul în semn negaiv. Părul decolorat îi stă în toate direcțiile.

        — Nu. Am vorbit despre condițiile în care te poți întoarce acasă. Așa cum a zis doctorul și în salon, vei mai rămâne câteva săptămâni internată, apoi vei putea reveni acasă dacă vei reuși cât de cât să-ți folosești și cealaltă mână, astfel încât să te descurci cu piciorul.

        Nu îi întreb pe niciunul dacă își permit să acopere costurile impuse de un spital ca Adventist Health White Memorial. Nu degeaba mama deține un birou notarial, iar tata e inginer. Poate sunt egoistă, însă chiar nu mi-am dorit să mă aflu în patul ăsta nenorocit, știind că abia în ultima lună de vară îmi voi reveni complet. Ar fi trebuit să se gândească înainte să mă facă să o iau razna și să-mi doresc moartea chiar și pentru câteva clipe.

        O tăcere mormântală se așterne între noi, timp în care tata își mută îngândurat privirea pe fereastră, iar mama își toarnă un pahar cu apă. Tensiunea ce s-a format între noi, subțire exact ca un fir de ață transparentă, e sfâșietoare. Știu că mama vrea să deschidă un subiect destul de sensibil actualmente, și anume motivul pentru care m-am aruncat în toiul nopții în fața unei mașini. Și mai știu și că vrea să vorbim doar noi trei, în particular.

        În acest moment îi mulțumesc și mai mult Celui de Sus că Eras n-a plecat acasă, deși știu că în curând o va face și va trebui să dau piept cu a nu știu câta bătălie pe care o pierd înainte să înceapă.