Perfuzia speranței

26. Cassy

         Am stabilit de comun acord cu Rowan, prin intermediul doctorului Mohamad, ca ședințele de terapie să se desfășoare două zile pe săptămână, în zilele de miercuri și sâmbătă. Nici bine nu am început anul școlar și deja trebuie să dau piept cu lucruri pentru care nu mă simțeam încă pregătită. Revederea de ieri cu Atesh nu mi-a prins prea bine, iar mâine sunt nevoită să merg la prima ședință de terapie cu Rowan. M-am învoit de la cursuri pentru a putea merge la controlul de rutină programat de doctorul Mohamad astăzi și chiar nu pot să înțeleg cât de repede s-a scurs timpul de la ultimul control și până acum.

        Oftez, privindu-mă din nou în oglindă. Mirosul de mobilă nouă din camera proaspăt mobilată îmi oferă o stare de confort. Pentru camera din locuința mamei, am ales mobilier alb, un pal lucios și mult prea sensibil pentru mâinile mele neîndemânatice, și multe accente de gri și roz deschis. Total opusul camerei în care am copilărit.

        — Cassy, masa e gata! strigă mama din bucătărie.

        Părăsesc camera și în mai puțin de un minut mă aflu în cadrul ușii. Spre surprinderea mea, mă mișc destul de repede și cu orteza. 

        — Bună dimineața, îi spun, apoi mă așez pe scaun. Deși e o casă destul de micuță, cu trei camere, o bucătărie open-space și două băi, una de serviciu și una echipată cu tot ce trebuie să conțină o baie, e mai mult decât mi-aș fi dorit. În schimb, știu că mama și-ar fi dorit mult mai mult. 

        Încep să mănânc din preparatele pregătite de ea și iau salata de vinete pe care o întind rapid pe o felie de pâine proaspătă. Mama mă privește în timp ce mănânc și sunt pe punctul de a o întreba de ce nu servește nimic, însă vorbește înaintea mea.

        — Nu mănânc în dimineața asta. Trebuie să ajung devreme la muncă astăzi. Voiam să vorbesc puțin cu tine înainte să plec. 

       Dau îngăduitor din cap, având o stare mult prea liniștită. Cu toate că nu vreau să-mi stric dispoziția, mama reușește să-mi transmită puțin din starea ei tensionată, însă încerc să o reprim.

        — Spune, îi răspund.

        Mama trage aer în piept și îmi dau seama că urmează să mă întrebe ceva ce nu îmi va plăcea. Își mai trece o mână prin părul care i-a crescut destul de mult în ultimele luni și mă privește neîncrezătoare.

         — Voiam să vorbesc cu tine despre psiholoaga de la spital.

        Mă încrunt, fiind deja curioasă ce mai are de spus. Acum are o problemă și cu Kalisha?

        — Ești sigură că ședințele astea te ajută în vreun fel? Adică, nu mă înțelege greșit, dacă vrei să continui, nu am nimic împotrivă, însă mă gândeam că poate vrei să faci altceva cu banii pe care îi…

        — Da, mamă, o întrerupt. Ședințele cu Kalisha îmi fac bine. 

        Pentru că în prezența ei pot vorbi deschis despre durerile mele. Pentru că pot plânge și sunt ascultată. Pentru că mă înțelege.

        — Ești sigură? mă mai întreabă o dată. Ai putea face orice altceva cu acei bani, să știi.

        Nu mă deranjează că mama își menține părerile până în pânzele albe. Mă deranjează simplul fapt că nu privește situația și din perspectiva mea. Pot înțelege multe lucruri când vine vorba de ea și de tata, inclusiv faptul că nu înțelege niciunul, mai mult sau mai puțin, rostul psihologului și a terapiei. Ce nu pot înțelege cu adevărat este de ce trebuie întotdeauna ca eu să mă pun în pielea lor, iar ei în a mea niciodată? Dacă nu am patruzeci de ani, multe fire de păr albe în cap și o grămadă de traume adunate și bine întipărite în suflet pe care refuz să le vindec, asta înseamnă că durerea mea nu e validă?