Perfuzia speranței

22. Cassy

DE MENȚIONAT!

dacă ați ajuns cu lectura la acest capitol și doriți să citiți și "Măcar privim același cer", vă sfătuiesc să vă opriți aici deoarece acest capitol conține spoilere ce pot tulbura desfășurarea lecturii romanului deja publicat și menționat mai sus. mulțumesc pentru înțelegere!

***

        — Stai să-ți deschid portiera, îmi spune Eras, grăbindu-se în fața mea. Îi mulțumesc, apoi mă așez pe scaunul din dreapta șoferului. Imediat ce Eras se pune la locul său, îmi ia cârja și o așază pe bancheta din spate. Îi zâmbesc timid, drept mulțumire, apoi închid portiera pentru a păstra aerul rece înăuntru. 

        — E atât de cald afară, mormăi. Mi-aș dori să nu se termine vacanța asta niciodată!

       — Mie-mi spui… murmură Eras la rândul său, sprijinindu-se cu capul de scaun. 

        Îl lovesc prietenește în umăr cu mâna liberă încercând să nu-mi pătez hainele cu înghețată. 

        — Tu măcar ai putut să te bucuri de vacanță, îl mustrez.

        Eras își dă ochii peste cap, privindu-mă de parcă nu-i vine să creadă că am spus așa ceva.

        — Serios, Cassy? Serios? M-am văzut cu Kendra și Sienna doar de două ori, înainte de accidentul tău. După au plecat una la bunici, alta prin țări exotice și nici acum nu s-au întors și în trei săptămâni începem liceul. Dar evident că nu știi noutățile pentru că n-ai vrut să vorbești cu nimeni.

        Nu-l contrazic pentru că are dreptate. Aștept să continue în timp ce privesc plaja ce se întinde în fața noastră. 

        — Deci nu, Cassy, chiar nu am reușit să mă bucur prea mult de această vacanță, știind că prietena mea cea mai bună e în spital. 

        — Mă simt flatată, îi răspund pe un ton amuzat. Și deși mă amuz pe seama lui, nu pot să nu neg sentimentul de mândrie pe care știu că nu ar trebui să-l simt. E o senzație plăcută să știi că cineva se gândește la tine.

        — Mai taci! mă îngână. Narcisismul din tine urlă acum!

        Începem să râdem în timp ce mâncăm mai departe din înghețate. La o distanță de câțiva zeci de metrii câțiva copii se joacă cu mingea pe nisip în timp ce mamele lor îi privesc îngrijorate, gata să intervină dacă unul dintre ei se accidentează. Tații copiilor, cel mai probabil, s-au dus să cumpere câte ceva de mâncare de la tarabele aflate la intrarea pe plajă. Îmi imaginez același cadru, dar împreună cu mama, tata și Ivy. Zâmbesc scurt, gândindu-mă la vremurile bune. În care viața era viață și era simplă. Mai simplă decât acum.

        — Pământul către Cassy! Eras mă strigă, făcându-mi semn cu mâna prin fața ochilor.

        — Ai spus ceva? îl privesc, așteptând să-mi răspundă, însă mă privește puțin amuzat.

        — Am spus, dar ești cu gândul în altă parte.

        Oftez, lăsându-mi la rândul meu capul pe spate. 

        — Îmi pare rău. Mă gândeam la copiii ăia de pe plajă.

        Eras pufnește.

        — Mai știi când ne jucam în nisip? Eu, tu, Ivy și prietenii pe care ni-i făceam atât de ușor.

        Încuviințez. Viața, într-adevăr, era mai simplă.