Perfuzia speranței

7. Cassy

        Două săptămâni mai târziu doctorul Mohamad îi cheamă din nou la spital pe părinții mei pentru a-i informa cu privire la starea mea actuală de sănătate. Frânturi din ziua în care m-am trezit din comă îmi revin în minte, căci mă aflu alături de aceleași persoane în salon. Până și Eras a venit, așa că Atesh chiar nu știu ce scuză mi-ar putea servi ca să compenseze absența sa din ultima perioadă.

        Înainte ca doctorul Mohamad să vorbească, îl privesc pe furiș pe Rowan. Acesta îmi face cu ochiul, rânjind dintr-un colț al buzelor. În ultima perioadă ne-am apropiat destul de mult și nu știu ce să cred despre asta. Nu am încredere în el, dar e a doua persoană pe lângă Eras pe care o simt alături de mine.

        — Rezultatele analizelor sunt bune. Fiica dumneavoastră răspunde la tratamente, ceea ce e un semn bun. Însă am și o veste mai puțin bună.

        Mama se ridică în picioare, iar tata îl privește serios pe doctor. Eu nu știu cum să reacționez, așa că mă uit către Rowan, care îmi face semn să stau liniștită.

        — Ce veste? întreabă tata.

        — Cassy mai trebuie ținută sub observație câteva săptămâni. Deși răspunde bine la tratamente, nu vrem să ne asumăm riscul de a reveni aici după externare datorită altor complicații. Plus că fata dumneavoastră ar avea nevoie și de consiliere psihologică. Ar trebui să luați această variantă în considerare. Psihologul spitalului este foarte bun și a lucrat de-a lungul timpului cu numeroase tipologii de oameni. Sunt sigur că ar face-o pe Cassy să se simtă mai bine.

        — Fiica mea nu e nebună, domnule doctor! îi reproșează mama, ceea ce mă enervează la culme. Tata se postează în fața ei, aruncându-i o privire acidă.

       — Abygail! Nimeni nu a spus că fiica noastră e nebună. Sunt sigur că ați avut de-a lungul carierei de doctor numeroase cazuri și știți despre ce este vorba dacă ne sugerați acest lucru, adaugă tata.

        — Mulțumesc, îi spun doctorului, care pare să ignore reacția mamei și încercarea tatei de a ieși din această situație stânjenitoare. Doctorul Mohamad îmi zâmbește, apoi se scuză și părăsește salonul. Mama, din nu știu ce motiv, se duce după el, iar eu rămân alături de tata, Eras și Rowan.

        Încerc să fac contact vizual cu Rowan, însă simt cum tata mă privește insistent. Îmi mut ochii către Eras, care ridică din sprâncene și așteaptă răbdător să vadă ce se va întâmpla mai departe. Spre surprinderea mea, tata se așază în dreptul meu. Își drege glasul, dorindu-și să spună ceva ce nu are curaj, dar știe că trebuie s-o facă. Și atunci când o face, rămân mască.

        — Îmi pare rău pentru… știi tu. Farfuriile alea… s-au spus multe lucruri. Voiam doar să știi că nu se va mai repeta.

       Îl privesc oarecum compătimitor, dar nu am timp să-i răspund pentru că mama își bagă capul pe ușă. Apuc doar să-i strâng mâna în semn de recunoștință. Tata niciodată nu își cere scuze pentru greșelile pe care le face și e o premieră pentru mine să aud aceste cuvinte rostite din gura lui.

        — Hai să mergem.

        Tata se ridică, aruncându-mi o privire și spunându-mi că o să mai treacă pe la mine. Amândoi se fac nevăzuți în spatele ușii.

        — De ce mai trebuie să stea Cassy în spital? întreabă prietenul meu cel mai bun, scurtându-l cu privirea pe cel care e responsabil de cazul meu.

        Rowan ridică din umeri cu mâinile în buzunar, schimbându-și expresia facială. Eras îl privește în continuare, aruncându-mi din când în când o ocheadă. Tânărul cu uniformă începe să se plimbe prin încăpere, dorindu-și parcă să-și amintească ceva.

        — Habar n-am, sincer să fiu. Nu ești prima pacientă căreia i se spune asta.

        Își verifică ceasul de la mână, apoi iese grăbit, spunându-mi că se va întoarce cu masa în curând. Rămân singură cu Eras care mă privește serios.

        — Încă n-am aflat nimic de Atesh, să știi. Tot ce știu e ce am văzut pe Instagram. A făcut o postare de pe plajă.

        — Nu mă mai miră nimic, murmur.

        — Îmi pare rău, Cassy…

        Îmi ridic imediat privirea, lucru ce îl face să se blocheze.

        — Să nu-ți pară, Eras. O să termin asta imediat ce ies de aici.

        — Cumva…

        — Să n-aud! Rowan e asistentul meu și atât!

        Eras bate în retragere cu un zâmbet ștrengar pe buze.

        — Poate pentru tine, dar pentru el nu cred că ești o simplă pacientă. Cunosc privirea aia.

        Mă încrunt. Nu știu la ce se referă Eras, dar sunt sigură că i s-a părut. Nu cred că există vreo privire anume pe care mi-o oferă, pur și simplu își face treaba, iar asta mă face să mă simt în siguranță.

        Totuși, asta nu exclude că toți s-au comportat ciudat astăzi. Mai întâi tata, apoi plecarea fulgerătoare a lui Rowan și bănuielile lui Eras. Ori totul e cu fundul în sus cu adevărat, ori am început să halucinez eu de la atâtea medicamente.

         Ori ambele.