Perfuzia speranței

3. Cassy

        Încă nu îmi vine să cred că m-am trezit din așa-zisa comă în care am stat o săptămână întreagă. Au trecut trei zile de când m-am trezit și încerc să mă adaptez la noul stil de viață pe care îl voi avea pentru o perioadă nedeterminată de timp. Numai gândul că îmi voi petrece o mare parte din vacanța de vară pe patul ăsta de spital, apoi recuperându-mă în continuare acasă, mă face să-mi urăsc și mai mult viața.

        Iar cu părerile de rău ale alor mei nu fac altceva decât să le arunc la gunoi. Nu mă încălzesc cu absolut nimic regretele lor față de situația în care am fost pusă tot datorită lor.

        Aș fi ipocrită dacă aș spune că îi urăsc, pentru că n-o fac. Sunt pur și simplu furioasă pe ei pentru că în ultimul an mi-au transformat viața într-un coșmar. Divorțul lor m-a afectat mult, mai ales certurile care au continuat chiar și după, motiv pentru care am început să-mi pun și mai multe semne de întrebare în legătură cu relația pe care au avut-o.

        De ce mama n-a plecat mai devreme, dacă era nefericită cu tata? Mereu când o întreb îmi spune că a făcut asta pentru mine, însă la ce mi-a fost de folos să asist la toate certurile lor? La ce bun a fost să fiu martora unei relații al cărui sfârșit se apropia pe zi ce trecea?

        Sufăr atât de mult datorită unei povești de dragoste care nici măcar nu e despre mine.

        Îmi repet obsesiv că nu vreau să ajung ca ai mei. Pur și simplu nu îmi doresc să mai treacă cineva prin ceea ce am trecut eu, cu atât mai puțin proprii mei copii.

        Notificarea telefonului mă trezește la realitate. Îl arunc imediat în poală, dându-mi ochii peste cap după ce văd mesajul de la Ivy.

        Îmi iubesc sora, însă mă aflu într-un moment în care chiar nu am răbdarea necesară să-mi bat capul cu cei din jur. Nu știu dacă a aflat de accident, dar momentan vreau să-mi adun gândurile înainte să-i răspund, pentru că sunt sigură că dacă o voi face va vrea să mă sune pe apel video. Și chiar nu am dispoziția necesară pentru asta. Nu vreau să fiu dură cu ea și nici să mă pun în postura de a-mi cere iertare mai târziu. Așa că îmi doresc să nu mai insiste.

        Aș fi oprit de mult timp datele mobile, însă gândul că Atesh îmi va da un semn mă împiedică. Nu știu ce s-a întâmplat cu el și nici nu știu dacă disperarea de a-l contacta e pentru că mi-e dor de el sau pentru că vreau să-i spun că nu mai putem continua așa. În ultimele două zile, m-am gândit serios la relația noastră și la faptul că nu m-a căutat nici măcar o dată de când sunt în spital. Știe unde locuiesc și nu cred că mama mi-ar fi ascuns dacă m-ar fi căutat.

        — Oare când se vor termina toate astea? vorbesc singură, abținându-mă cu greu să nu încep să plâng. Îmi verific telefonul și încerc să mă stăpânesc pentru că se apropie ora mesei și asistentul trebuie să apară din clipă în clipă.

        În ultimele zile, am tot interacționat, însă nu am purtat un dialog în adevăratul sens al cuvântului. Eras îmi spune că mă privește într-un anumit fel. Eu cred că îmi tot repetă chestia asta ca să mă facă să-mi iau gândul de la Atesh. Un lucru e sigur: șuvița lui albă mi-a stârnit interesul și dorința de a afla mai mult.

        Doar că nu știu cum și nici nu vreau să-mi bat capul cu asta acum. Probabil va rămâne o curiozitate și atât, așa că decid să nu mă entuziasmez prea tare. Până la urmă, își face treaba destul de bine. Îmi aduce de mâncare, îmi verifică perfuzia, pulsul și rănile și mă întreabă uneori cum mă mai simt.

        Singurul lucru pentru care mă simt prost e că nu-i știu numele, dar în același timp nici nu s-a sinchisit să se prezinte și nu cred că eu ar trebui să-l întreb cum îl cheamă. Știe despre mine mai multe lucruri decât aș vrea și mă frustrează că eu nu știu nimic despre el. O să ne petrecem ceva timp împreună, fie că vrem, fie că nu. Oare când ar fi un moment bun să-i pun câteva întrebări?

        Un ciocănit în ușă mă scoate din visare. Îi spun să intre, apoi asistentul al cărui nume nu-l știu apare în salonul meu. L-aș fi ajutat cu tava de mâncare dacă aș fi putut să-mi folosesc și celălalt picior. Mă simt defectă cu toate bandajele astea pe corpul meu.

        Băiatul cu câțiva ani mai mare decât mine înconjoară patul în care mă foiesc încercând să mă ridic și se așază pe scaun, în dreptul meu. Pune tava cu mâncare pe pat și mă privește cât se poate de normal. Mă sperie.

        — Astăzi avem supă de legume.

        Aș vrea să-mi cer scuze pentru reacția pe care am avut-o în urmă cu jumătate de oră atunci când a intrat să-mi verifice perfuzia. De ceva timp sunt impulsivă și îmi pare rău pentru modul în care mă comport cu oamenii din jur. Până la urmă, nu el e responsabil pentru ce mi s-a întâmplat. Și mă simt prost știind că singurul lucru pe care și-l dorește e să mă ajute să trec mai ușor peste toată perioada asta.

        — Mulțumesc, șoptesc.

        Se pregătește să ia lingura, însă îl opresc.

        — E suficient doar dacă ții bolul mai sus. Cu lingura mă descurc, îi spun, schițând un mic zâmbet în colțul gurii, la care îmi răspunde timid.

        Omul ăsta are o răbdare ieșită din comun. Dacă aș fi avut de-a face cu una ca mine și aș fi fost în locul lui, m-aș fi aruncat în primul șanț care mi-ar fi ieșit în cale. Încep să mă simt și mai prost pentru modul în care m-am comportat. Nu vreau să fim nici prieteni, dar nici dușmani. Precum am spus, rolul lui e să-mi facă șederea în spital mai ușoară. Iar al meu cred că a devenit să-i ușurez munca și să încetez să mai fiu o pacoste pentru toți oamenii noi pe care îi cunosc.