***
SPIN-OFF "MĂCAR PRIVIM ACELAȘI CER"
Disponibilă pe Google Play Books
Viața lui Cassy s-a schimbat radical de când soții Palmer au divorțat. Neștiind de partea cărui părinte să fie, recurge la cel mai necugetat gest de care a fost...
Glasul entuziasmat al surorii mele se aude de la celălalt capăt al firului. Nu mă așteptam la o asemenea reacție din partea ei.
— A trecut ceva timp, sinceră să fiu, murmur, apoi zâmbesc de parcă m-ar putea vedea.
— Cum ești? Tata n-a vrut să-mi spună prea multe despre accident. De fapt, nici măcar nu a adus vorba.
Nu știu dacă a făcut asta pentru că pur și simplu nu a vrut să-i spună sau pentru că nu a vrut să ne trezim cu Ivy care ia primul avion către California, lăsând baltă locul de muncă pe care l-a găsit cu greu în Londra. Încerc să nu dezvolt prea mult această idee și mă concentrez pe întrebarea pusă de sora mea.
— Sunt în viață, îi răspund, apoi începem să râdem.
— Din fericire. Serios acum, Cassy, cum ești?
E o întrebare care mă face întotdeauna să mă închid în mine, indiferent cine mi-o pune, din simplul motiv pentru că nu știu niciodată ce să răspund. Nu m-am concentrat vreodată suficient de mult ca să pot descrie ce simt cu adevărat fără să mă fâstâcesc și fără să încerc să sustrag atenția care îmi este acordată.
Însă pentru Ivy chiar voi face un efort.
— Am ieșit din spital de câteva săptămâni și mă recuperez acasă. Urmează să-mi scot ghipsul peste o săptămână și să scap și de cârje. Încă fac terapie cu psiholoaga spitalului, Kalisha. Ți-am mai spus despre ea. Acum un sfert de oră am ieșit din ședința de azi și mă mai duc săptămâna viitoare, în aceeași zi în care mi se scoate și ghipsul.
— Să înțeleg că doctorul care se ocupă de tine și psiholoaga lucrează la același spital? Adică amândoi știu situația ta?
— Da, cam așa ceva.
— Și la terapie cum e?
— E bine. Merg de două ori pe săptămână. Îmi place să vorbesc cu ea și cred că mă ajută.
— Și tata ce spune?
Oftez.
— Știi foarte bine ce părere are, deși Kalisha spune că l-ar putea ajuta câteva ședințe. Dar degeaba dacă nu vrea. Nu e ușor de convins.
— Știu, la naiba… Măcar se comportă frumos acasă?
Pufăi, mișcându-mi ușor piciorul sănătos. Încerc să mă feresc de razele soarelui care îmi intră în ochi și mă mut câțiva centimetrii mai la stânga, astfel încât lumina să nu-mi mai intre în ochi.
— Încearcă să se împace cu mama și îmi spune că nu vreau să-l ajut. În rest, a rămas la fel cum îl știi.
— Omul ăsta n-o să învețe nimic niciodată? Am înțeles situația cu mama, aveau douăzeci de ani și prea puțină minte, dar cu Abygail? Poate n-a fost mama femeia fatală pentru tata, însă cu a ta ce a avut? îmi răspunde vădit enervată de situația pe care i-o povestesc; dacă aș fi în locul ei, și eu aș avea aceeași reacție. M-aș simți la fel de frustrată.
— Două relații eșuate și nicio lecție învățată, Ivy, spun ca prin transă. Oricât mi-aș dori să realizeze ce a făcut, știu că nu se va întâmpla.
— Nici eu nu cred că se va schimba vreodată dacă nu admite faptul că are nevoie de ajutor. Spune că a greșit doar ca să fie iertat, nu pentru că înțelege unde a greșit și unde trebuie să facă o schimbare. Știu că e greu, însă încearcă să nu pui la suflet. Lasă-l. Detașează-te și ignoră-l. Nu va înțelege niciodată cât suferi pentru că e prea orbit de suferința lui. Îmi pare rău că treci prin asta…
Cuvintele lui Ivy mă lasă rece. Un sentiment de răzvrătire ia naștere în interiorul meu în momentul în care realizez că sora mea are dreptate. Tata nu va înțelege niciodată că nu e singurul care suferă.
Nu lui i s-au despărțit părinții.
Nu el e nevoit să aleagă între ei.
Nu el e cel care trebuie să se împartă între două locuințe și, în același timp, să-și împartă și viața.
Nu el… ci eu.
— Mulțumesc, Ivy. Abia aștept să vii acasă.
— O să încerc înainte de Ziua Recunoștinței, dar nu promit nimic. Am nevoie de locul ăsta de muncă ca de aer.
— Înțeleg… murmur, apoi un claxon îmi atrage atenția. Trebuie să închid, a ajuns Eras.
— Ai grijă, surioară. Și nu-ți mai lua bilet doar dus către lumea cealaltă. Noroc că ai pierdut avionul data trecută…
— Te iubesc, Ivy, surâd. Te sun curând. Ai grijă de tine.
— Și eu te iubesc, îmi spune, apoi apelul se termină și mă gândesc pentru o secundă la cuvintele surorii mele și realizez că are dreptate.
Tata nu va înțelege niciodată cât sufăr.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
