Perfuzia speranței

14. Cassy

        Tocmai am trecut cu mașina prin locul în care am fost călcată de Rowan. E atât de ciudat să mă gândesc la asta. E atât de ciudat să trec prin acest loc acum și să mă gândesc că șoferul vinovat se afla chiar sub nasul meu, mai aproape decât aș fi crezut. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că el ar putea să fie implicat. Mama și tata știau? Nu mi-au spus nimic. Dar dacă știau, de ce n-au făcut-o de la bun început, când eu și Rowan nu ne cunoșteam? Mi-e greu să cred că mi-au ascuns asta. 

        Oricât de toxici ar fi mama și tata unul pentru celălalt, mincinoși nu sunt. 

        Mama parchează mașina în fața blocului și oprește motorul, lucru care mă determină să revin cu picioarele pe pământ. Deschid portiera și cobor. 

         — Dați-mi cheile. Vreau să urc, îi spun mamei, apoi îl privește pe tata, care îmi înmânează cheile sale. Vă aștept sus. 

        Îmi iau rucsacul, apoi intru pe aleea blocului fără să mă uit în urmă, la părinții mei și la Eras. Nu văd altceva în fața ochilor în afara unui pat încăpător și primitor. Urc cele două etaje, încercând să țin cârja în mână și rucsacul pe umăr. E mai greu decât am crezut, dar reușesc într-un final. 

        Intru în casă și primul lucru pe care îl fac este să mă descalț și să merg în camera mea. Câteva minute mai târziu, aud ușa deschizându-se din nou, semn că și părinții mei au urcat.

        E atât de ciudat să mă aflu acum aici. Acasă.

        — Eras m-a rugat să te anunț că a plecat acasă, strigă mama din sufragerie. 

        — Bine, îi răspund.

        Telefonul începe să bâzâie, însă îl întorc cu fața în jos pe suprafața patului moale. Nu vreau să știu cine mă caută acum. 

       Îmi trec frustrată mâinile prin păr pentru că nu-mi pot scoate din minte cele întâmplate în urmă cu o oră. Expresia șocată de pe chipul lui Rowan mi s-a impregnat în minte și nu mi-o mai pot scoate din cap. A stat atât de mult timp lângă mine și a pretins atât de multe lucruri încât nici nu găsesc un adjectiv potrivit pentru a descrie naivitatea de care am dat dovadă pentru că am crezut în el. 

        Nu știu dacă sentimentele pe care am început să le simt pentru acest tânăr au fost reale. Pentru el nu cred că am fost mai mult decât o simplă pacientă față de care s-a simțit dator. Parcă și văd cum s-a rugat de doctorul Mohamad să-mi preia cazul, încercând să afle dacă îmi aduc aminte detalii din noaptea accidentului și dacă voi dori să depun plângere la poliție.

          Însă nu înțeleg de ce ai mei nu mi-au spus nimic despre asta. Au dat ei deja declarații la poliție și n-au depus plângere? Dacă da, de ce nu mi-au spus nimic? Sunt sigură că o plângere la poliție pentru un astfel de motiv l-ar fi determinat pe Rowan să renunțe o perioadă la slujbă, pentru proceduri și alte tâmpenii prin care să-și dovedească nevinovăția. Iar asta nu s-a întâmplat.

        Telefonul îmi vibrează continuu de ceva vreme, așa că răspund exasperată apelurilor interminabile de la Eras.

        — Cum e din nou acasă, domnișoară Palmer?

        Îmi dau ochii peste cap. Cu așa plecare din spital, mai bine mă călca mașina încă o dată.

        — Pentru asta ai insistat atât? 

        — Nu ți se pare un motiv bun?

        Mă schimonosesc de parcă m-ar putea vedea prin telefon.

        — E bine. Doar că mă uit în jurul meu și totul la fel, dar diferit.

        — Sau poate că tu ești diferită acum.

        E posibil să mă fi schimbat în aceste două luni petrecute în spital. Numai prezența lui Rowan ar reprezenta un motiv bun pentru o posibilă schimbare din partea mea.

        — Nu o văd ca pe un lucru rău, îi răspund mai calmă decât atunci când am început conversația.

        — Nici n-am spus că ar fi rău. Cum ești? mă întreabă, însă n-am idee ce să-i spun. A fost acolo, a văzut întreg incidentul și știe cât de șocată am fost pe moment. 

        — Încerc să fiu bine, șoptesc mai mult ca pentru mine, dar bineînțeles că Eras mă aude și oftează zgomotos. 

        Nu știu cât de bine îmi va prinde revenirea acasă. Dacă ar fi fost după mine, aș mai fi rămas în spital o perioadă lungă de timp, cel puțin până când mama își rezolva toate treburile. Habar n-am cum vor decurge lucrurile de acum încolo, cert e că foarte multe s-au schimbat, iar eu nu pot opri cele ce se întâmplă în niciun fel.