17. Kalisha

57 14 0
                                    

       — Am trimis-o pe Cassy la tine.

       Aștept câteva secunde până să-i ofer un răspuns colegului meu de serviciu.

       — Mă așteptam la asta, e tot ce îi spun. Mulțumesc.

       Închid apelul și mă afund cu totul în canapeaua moale, privind ușa biroului meu în timp ce o aștept pe Cassy. Știam că o să mă caute, doar că nu am prevăzut că o va face atât de devreme. Nu știu dacă știe că Rowan a fost pacientul meu timp de trei ani și că sunt la curent cu aproximativ tot ce se întâmplă între ei. Asta întrece complet orice limită a confidențialității. Mă simt de parcă îi încalc complet viața privată și nu-mi stă în caracter. N-ar trebui să fac asta, însă totuși o fac pentru că sunt prinsă între doi oameni care nu realizează momentan câtă nevoie au unul de celălalt.

        O bătaie în ușă mă trezește la realitate. Mă simt de parcă mi-ar fi auzit gândurile.
   
        Cassy intră în încăpere și mă privește ca și cum întregul ei univers s-a sfărâmat la picioarele sale și se așteaptă ca eu să-i ofer soluția salvatoare. Sau măcar să încerc să fac asta.

        — Mă bucur să te văd folosindu-ți picioarele.

       Îmi aruncă un zâmbet în treacăt, apoi se sprijină în cârje și se așază în fața mea. Una dintre cârje este pe punctul de a cădea și din reflex, mă întind să o prind. Cassy, se pare, că e mult mai vigilentă, iar gestul meu s-a dovedit a fi în zadar. După ce o recuperează pe cea care era să cadă, le așază pe ambele în dreptul său.

        — Mulțumesc oricum, îmi spune.

        O privesc, analizându-i trăsăturile.

        — Arăți mai…

        — Vie? îmi răspunde retoric. Cred că ăsta e cuvântul potrivit, continuă.

        Înghit în sec și privesc puțin pierdută prin jur. Are un fel de a fi care uneori mă dă peste cap și e printre puțini pacienți care reușesc asta.

        — Voiam să spun că arăți mai bine. Ți-a mai revenit culoarea în obraji. Cred că revenirea acasă ți-a prins bine. Mă înșel?

        Tânăra de aproape șaptesprezece ani își dă ochii peste cap, apoi mă privește fix, sictirită. Nu-mi răspunde la întrebare.

        — Fratele lui Rowan m-a căutat. Nu știu cum m-a găsit, dar mi-a spus că îi pare rău.

        Iau carnețelul albastru de pe masă și un creion și încep să notez tot ce-mi povestește.

        — De unde știi că e fratele lui?

        Cassy se încruntă vizibil de la câțiva kilometrii.

        — Are trăsături comune cu Rowan. Părul brunet, ochii verzi. Pentru o secundă am avut impresia că e el.

        — Ce te-a făcut să-ți dai seama că nu e el? continui vizibil cu întrebările, lucru care începe să o irite.

        — Ajută cu ceva măcar să răspund la aceste întrebări?

        — Ești tensionată. Încearcă să te relaxezi.

        Oftează zgomotos și își freacă tâmplele cu două degete.

        — Îmi pare rău, Kalisha.

        — Pentru ce? o întreb, fiind curioasă de răspunsul ce va urma.

        — Pentru că am dat buzna în biroul tău ca la mine acasă. Pentru că sunt nepoliticoasă.

Perfuzia speranței Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum