Perfuzia speranței

5. Cassy

        Astăzi se împlinesc două săptămâni de când sunt internată în spital. Ironic e că pe prima nici măcar nu mi-o amintesc, iar pe cea de-a doua mi-am petrecut-o încercând să mă adaptez situației și să-mi controlez stările. De câteva zile am început să-mi reiau în limita posibilităților activitățile de dinainte de accident: am reînceput să scriu în jurnalul meu digital, atât cât îmi permite mâna sănătoasă, și să ascult muzică. Alaltăieri mama mi-a adus o geantă cu tot ceea ce mai am nevoie, inclusiv haine de schimb și cărți, ceea ce mi-a mai schimbat puțin starea de spirit.

        Salonul de spital nu mi se mai pare atât de gol de când am început să văd ceva familiar prin el.

        Am ajuns la concluzia că nu doar lui Rowan trebuie să-i ușurez munca, ci și mie șederea în acest loc. Asta dacă vreau să ies cu psihicul întreg de aici.

         E a șaptea zi de când m-am trezit și nici urmă de Atesh. Nu cred că e mort. Sau dacă e? Cred că Eras mi-ar fi spus dacă ar fi aflat ceva. Tind să cred că mă ignoră cu desăvârșire. Instinctul îmi urlă acest lucru prin toți porii. Și dacă intuiesc bine, de ce ar face-o? Nu i-am greșit cu absolut nimic. Dacă voia înainte de accident să ne despărțim, putea să-mi spună pur și simplu, nu să mă evite constant.

        — Am revenit. Întortocheat mai e spitalul ăsta! aud vocea mamei în timp ce închide ușa în urma ei. Se așază din nou pe scaunul de pe care s-a ridicat în urmă cu zece minute și începe să mă analizeze. Încerc să mă sustrag din această ipostază, însă renunț. Nu am prea multe opțiuni, așa că voi fi nevoită să îndur cât e nevoie.

        — Unde se duce? întreb de tata, căci s-a dus să-l conducă. De parcă n-ar fi știut singur să găsească ieșirea din spital.

        — Acasă.

        Acasă. De când m-am trezit mă întreb continuu ce înseamnă acest cuvânt pentru mine.

        — Am găsit un apartament drăguț în Mission Viejo. Are tot două camere, o baie și o bucătărie. Pentru noi două sigur o să fie de-ajuns. Abia aștept să plecăm! continuă mama după câteva minute. Îi evit privirea pentru că nu am dispoziția necesară să îi răspund.

        Brusc, încep să înțeleg de unde provin toate stările negative pe care le am.

        — Mâine tatăl tău pleacă într-o delegație și o să am timp să-mi strâng o bună parte din lucruri.

        — Foarte bine, mamă, îi răspund destul de agresiv, întorcându-mă brusc către ea. Foarte bine că faci asta. Singurul lucru pe care eu mi-l doresc e ca toate discuțiile să se termine.

        De când vine să mă viziteze, îmi vorbește doar despre cât de tare își dorește să se mute din apartamentul tatei, în care a locuit aproape douăzeci de ani. Nu vreau să deschid pentru a mia oară acest subiect, care de fiecare dată când a fost abordat s-a sfârșit în reproșuri, însă nu mai suport. Nu mai suport nici să-mi reproșeze că am vrut să mă sinucid, crezând că rezolvă ceva făcând asta.

        — Eu nu înțeleg ce tot ai, Cassy. De când te-ai trezit ești tot timpul nervoasă și nu-ți convine absolut nimic, îmi răspunde cu aciditate în glas, privindu-mă fix în ochi.
 
       — Da, așa e, răbufnesc, ridicând tonul. Eu sunt cea nemulțumită de tot ceea ce mi se întâmplă, eu sunt cea care și-a dorit să-și petreacă vara pe patul ăsta nenorocit de spital, eu sunt responsabilă pentru absolut tot!

       Mama se ridică de pe scaun brusc și începe să gesticuleze.

        — Te-am pus eu, draga mea, să te arunci în fața mașinii? Nu e vina nimănui că tu nu îți poți stăpâni pornirile!

        Îmi dau ochii peste cap. Dacă a venit până aici doar ca să se certe cu mine, mai bine n-ar mai fi venit deloc.

        — Și dacă aș fi rămas acasă, nu crezi că ajungeam într-un final tot la spital, la cât de multe farfurii începuse tata să arunce prin bucătărie? Sau toate lucrurile astea le-ai uitat? țip de-a dreptul.

        — Exagerezi.

        — Ba nu exagerez deloc, mamă! Din cauza voastră am fugit. Pentru că nu vedeți niciunul dintre voi că m-ați distrus de-a dreptul! urlu din toți rărunchii și simt cum venele îmi zvâcnesc. Încerc să-mi calmez respirația pentru că rănile încep să mă doară. Nu-mi fac bine certurile în perioada asta și știe foarte bine.

        — Ești foarte obraznică, Cassandra, îmi spune cu seriozitate. Ar fi cazul să-ți revizuiești comportamentul pentru că eu cu tatăl tău nu acceptăm să vorbești așa despre noi! gesticulează amenințător cu degetul arătător. Dacă crede că mă intimidează, se înșală amarnic. Mi-am văzut moartea prin fața ochilor, iar o amenințare din partea ei a devenit total nesemnificativă pentru mine în acest moment.

        — Nu accepți pe naiba, murmur mai mult ca pentru sine, apoi îmi iau telefonul încercând s-o ignor în speranța că va pleca și voi putea plânge în liniște.

        În timp ce își strânge lucrurile, pregătindu-se să plece, se oprește brusc și se uită spre mine.

        — Poate într-o zi vei aprecia eforturile pe care le depun pentru tine. Dar acum ești mult prea imatură ca să observi și altceva în jurul tău decât propriile sentimente.

        Două minute mai târziu părăsește salonul, trântind ușa în urma sa. Toți nervii mei se revarsă sub formă de lacrimi. Și încep să plâng atât de tare de parcă ar veni sfârșitul lumii dacă n-aș face-o. Strâng cu putere așternuturile, ignorând durerea ce-mi străbate corpul pe toată partea dreaptă. Lovesc cu pumnul stâng patul în semn de neputință.

        Dacă eu nu văd altceva în jur decât propriile sentimente, nici mama nu e mai presus. Mă întreb: ce fel de părinte e acela care își distruge copilul și nu vrea să recunoască?