Perfuzia speranței

30. Cassy

        Rowan se foiește în fotoliu, încercând să-și găsească o poziție cât mai confortabilă. Culoarea hanoracului pe care îl poartă se asortează cu ochii săi, acum umbriți de regret. Mă privește serios de ceva vreme, probabil gândindu-se cum să înceapă dialogul.

        — Fratele tău a venit la mine, decid să sparg gheața, pentru a-i oferi curaj, căci știu că e o discuție cu un subiect greu de deschis.

        O cută i se formează între sprâncenele groase și maronii, privindu-mă încurcat.

        — Alexe te-a căutat? întreabă, ca să fie sigur că a auzit bine.

        — Da. M-a căutat după ce m-am externat. Stăteam la mașina mamei și așteptam să-și aducă ultimele lucruri pentru că s-a mutat de la tata într-o casă din Mission Viejo. Mama era sus, după ultimele cutii, când… Alexe a venit și mi-a spus că îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat și că tu ești nevinovat. Apoi a plecat ca și cum nici n-ar fi venit. Mi-a spus să nu-l întreb cum m-a găsit.

        Expresia lui Rowan se schimbă într-una complet stânjenită.

        — Îmi pare rău… cred că te-a urmărit. Sau poate că s-a uitat prin lucrurile mele când a venit în vizită la mine acasă și a găsit adresa ta în fișa medicală.

         — Stai liniștit, îmi pun mâna pe brațul lui, apoi o retrag la fel de repede atunci când realizez ce tocmai am făcut. Nu m-a deranjat că a venit, doar că a fost ciudat și m-am speriat pentru că nu l-am mai văzut până atunci.

        — Ești sigură că nu l-ai mai văzut? mă întreabă curios.

        Sau poate că nu-mi aduc aminte să-l fi văzut?

        — De ce? îl întreb la rândul meu.

        Rowan oftează, apoi se apleacă spre mine și se sprijină de genunchi în coate.

        — Pentru că el a fost la volanul mașinii care te-a accidentat.

        Nu știu cum să reacționez.

        — Adică în tot acest timp…

        Frânturi din seara accidentului încep din nou să se deruleze haotic prin capul meu.

        Șoferul frânează, dar în zadar. Acesta mă privește îngrozit, realizând ceea ce tocmai s-a întâmplat. Și eu m-aș fi simțit la fel dacă un om s-ar fi aruncat de nebun în fața mașinii mele. Simt impactul dureros cu asfaltul și aud cum oasele îmi trosnesc cum nu credeam că pot s-o facă. Tânărul de la volan coboară din mașină, dorindu-și să vadă dacă mai trăiesc, însă părinții mei se năpustesc asupra mea îngroziți, tăindu-i calea. Șoferul se dă mai în spate, făcându-le loc, iar o ultimă privire de-a mea îi întâlnește ochii verzi, terifiați.

        Apoi din nou negru.

        — Cassy!

        Tresar atunci când realizez că Rowan mă scutură cu ambele brațe și deschid ochii brusc. Clipesc de câteva ori pentru a mă putea reobișnui cu neoanele din salon. Încep să trag din ce în ce mai mult aer în piept.

        — Sunt bine, îl asigur înainte să mă întrebe el.

        — Îți amintești fragmente din noapte accidentului?

        — Uneori, îi mărturisesc.

        — E normal. Ai suferit un traumatism destul de puternic la nivelul craniului. Pățești des?