Perfuzia speranței

19. Cassy

        Mi-aș fi dorit ca revederea cu Rowan să nu se simtă precum lama unui cuțit ce îmi străpunge lent pielea, chinuindu-mă cu fiecare apăsare. Era de așteptat să ne întâlnim pe holurile spitalului, – având în vedere că am reluat ședințele de terapie cu Kalisha și o vizitez de cel mult două ori pe săptămână – însă nu credeam că atât de devreme. Primele cuvinte care mi s-au derulat în cap în momentul în care ne-am revăzut au fost cele rostite de psiholoaga mea la ultima ședință.

        Rowan a încercat să-și salveze fratele și nu-l poți condamna pentru asta.

        Ce ar trebui să însemne asta? Dacă Ivy ar fi fost în locul lui Rowan, ar fi făcut același lucru pentru mine, deși nici măcar nu știu despre ce e vorba ca să-mi permit să mă gândesc la posibilele variante?

        Nu știu dacă ar fi mai potrivit să mă pun în fund și să plâng sau să râd ca să nu plâng.

         Astăzi mama se mută oficial în noul ei apartament și, deși încă nu a terminat cu amenajarea acestuia, a reușit să-și cumpere strictul necesar pentru a putea trăi acolo. Oricât de supărată aș fi pe ea, mă pun în locul ei și nu vreau să-mi imaginez cât de greu e să o iei de la capăt, să lași în urmă o căsnicie atât de lungă și o familie formată cu atât de multe sacrificii.

        Intru în sufragerie. Acasă, am început cu pași mici să mă descurc și fără cârje, deși simt o oarecare dificultate atunci când merg. Mama stă pe canapea și privește televizorul stins. Oftează, împreunându-și mâinile și punându-și fruntea între ele. Mă așez ușor lângă ea și o privesc, ignorând junghiurile pe care le resimt în tot corpul. Încă nu mi-am revenit complet după accident.

        — Îl așteptăm pe tata? o întreb încetișor. Îmi răspunde afirmativ printr-un ton care îi trădează teama.

        Mă întreb ce a simțit mama lui Rowan atunci când a făcut și ea acest pas.

        — Mi-e frică de reacția lui, șoptește atât de încet, încât mi se pare că imaginația îmi joacă feste.

        — Nu știu ce să zic. Știi foarte bine cât e de vulcanic. Până la urmă, nu are încotro și trebuie să accepte situația în care s-a pus singur, îi răspund mamei sigură pe mine.

        — Crezi că am făcut alegerea potrivită așteptându-l să vină de la serviciu?

        Mama nu pare foarte convinsă de hotărârea luată. Dacă ar fi fost după ea, ar fi plecat fără să se mai uite în urmă, la casa în care am crescut, la absolut tot. Am încurajat-o, spunându-i că nu poate pleca așa. Nu după atâția ani și atât de multe lucruri realizate împreună, fie bune sau rele.

        — Nu-i oferi lui acest rămas-bun, ci ție, îi spun, apoi o îmbrățișez strâns, fără să mai adaug nimic.

***

       Soarele apune, iar tata trebuie să ajungă din clipă în clipă. Un sentiment straniu mă cuprinde atât pe mine, cât și pe mama. E atât de contagios încât aproape că devine palpabil pe fiecare lucru din casă, de la scaune până la mobilier.

        De parcă totul s-ar putea frânge sub atingerea noastră.

        Tot ce se întâmplă se simte ca un vis din care nu mă pot trezi. Oftez, plimbându-mă în spațiul minuscul al camerei, deși piciorul începe să mă doară. Mă întind în pat în cele din urmă și aștept ca iadul să se dezlănțuie. Îmi e greu până și să mă gândesc la momentul în care tata va intra pe ușă și va vedea mormanul de bagaje din sufragerie.

        Nu mai sunt atât de sigură că sunt pregătită să-mi părăsesc camera – pe care tata n-a vrut să mi-o renoveze în ultimii ani, deși am insistat constant – în favoarea celei proaspăt mobilate de la apartamentul mamei, deși mai bine de câteva luni am așteptat acest moment.

        Să am parte de camera mult visată. Camera mea.

        Să nu mai tânjesc după ce au alții, ci să mă bucur de ceea ce e al meu. Să fie acel loc, al meu.

        Acum nu mă mai simt la fel de hotărâtă.

        Kalisha mi-a spus că e normal să simt astfel de lucruri, să fiu confuză și să nu înțeleg ce îmi doresc, dat fiind și contextul în care am fost pusă; nu-i ușor pentru un adolescent să vadă cum i se destramă familia zi după zi, bucățică cu bucățică, până ce realizează că doar un singur moment a fost decisiv, iar restul au reprezentat doar urmările, asemeni replicilor unui cutremur.

        M-am gândit la această zi mult timp, însă nici prin cap nu mi-a trecut că se va simți complet diferit față de cum îmi imaginam.

        Mama se plimbă dintr-o parte într-alta a apartamentului și o simt la fel de agitată ca mine.
Mă ridic din pat și mă îndrept spre geam. Îl văd pe tata îndepărtându-se de mașina parcată, intrând pe aleea din fața blocului.

        — A venit, strig din dormitor, suficient de tare astfel încât mama să mă audă.

       Nu-mi răspunde.

       Gândul îmi fuge din nou la Rowan.