Perfuzia speranței

15. Cassy

        Mă uit îndelung în oglindă pentru prima dată după accident. Încă mă întreb ce a fost în capul meu atunci când am acționat ghidată de ceva ce nu cred că-mi doream cu adevărat.

        Acum nu știu ce să zic despre asta.

        Am ieșit de două săptămâni  din spital și tot nu știu ce naiba să fac cu viața mea. Pur și simplu mă privesc în oglindă, nevenindu-mi să cred cât de mult m-am schimbat în ultimele luni. M-am tras la față și nu-mi place deloc cum arăt. Singurul care arată cât de cât bine este părul șaten, care acum îmi stă în toate părțile; până și strălucirea ochilor mei a pălit în fața cearcănelor adânci de sub aceștia.

        Trag aer adânc în piept, apoi oftez.

         Mă privesc mai departe, încercând să fiu optimistă. Doctorul Erat m-a încurajat ieri, la controlul de rutină, și mi-a spus că mă vindec în condiții normale. Mâna o folosesc la capacitate maximă, deși încă am tendința să fiu atentă ce obiecte țin și cât de grele sunt. Piciorul încă e în ghips, dar mă pot descurca cu el pe distanțe mici fără cârje. Progresul meu mă face să mă simt bine.

        Mă lupt pentru a trăi, deși cu ceva timp în urmă mi-am dorit să mor.

         — Cassy, poți veni puțin, te rog?

         Nu-i răspund mamei la strigare, căci în mai puțin de un minut mă aflu în sufragerie lângă ea. Cinci cutii mari de carton zac pe podeaua camerei.

         — Astea sunt ultimele cutii. Poți coborî în fața blocului la mașină?

         — Bine, îi răspund, mulțumindu-i în sinea mea pentru că a reușit să mă scoată din transa gândurilor mele fără să-și dea seama. Dacă continui să mă privesc cu amărăciunea pe care o simt, cred că o să intru la nebuni înainte de termen.

        Mă întorc în cameră după cârje, apoi revin în sufragerie. Mă încalț cu niște papuci și ies pe ușa apartamentului, încercând să cobor cele două etaje fără să-mi mai rup vreo parte a corpului. Deschid ușa de la intrarea în bloc, iar răcoarea din scară este înlocuită de căldura soarelui. Durează câteva secunde până mă obișnuiesc cu atmosfera caniculară a ultimei luni de vară. Nu știu de ce, dar îmi doresc să urc înapoi în casă. E pentru prima dată când ies afară singură după accident, chiar și până în parcare.

        După ce străbat aleea, ajung în dreptul mașinii și mă sprijin de ea. Îmi așez cârjele, sprijinindu-se și ele de automobil. La scurt timp după asta, mama sosește cu prima cutie.

        — Deblochează ușile, îmi spune, iar eu mă conformez imediat ce prind între degete setul de chei.

        Mama deschide portbagajul și așază prima cutie. Își șterge cu brațul broboanele de sudoare adunate în jurul frunții și își pune mâinile în șolduri, răsuflând extenuată.

        — Și când mă gândesc că mai am patru la fel de mari, bolborosește mai mult ca pentru sine în timp ce se îndepărtează de mașină cu rapiditate.

         Se întoarce la mine din mijlocul alei și îmi spune să nu stau cu capul în soare, apoi se grăbește să intre în clădirea cu patru etaje, lăsându-mă din nou singură.

        Nu știu dacă să intru sau nu în mașină, căci sunt sigură că tapițeria s-a încins la maxim, iar pantalonii mei scurți de pijama nu vor reuși să mă protejeze prea mult de fierbințeala materialului. Decid să mă îndrept spre portbagaj și să mă sprijin de mașină sub umbra hayonului¹, butonând telefonul. Eras mă întreabă ce fac.

        Păzesc cutiile mamei la mașină. Tata e la lucru. Mă simt de parcă ajut un hoț să evadeze de la locul faptei.

        Butonez telefonul în continuare, fără să observ că un băiat de cel mult vârsta mea se apropie dintr-o dată de mine. Mi se pare foarte cunoscut, dar nu știu de unde.

        — Cassy? îmi rostește numele de parcă încearcă să se convingă pe el că eu sunt cea pe care o strigă.

        Îmi ridic sprâncenele, analizându-l. Are părul șaten, ochii verzi și este cu câțiva centimetrii mai înalt decât mine. Trăsăturile sale chiar îmi par cunoscute, dar nu înțeleg de ce.

        — Cine ești? îl întreb neinteresată.

        — Nu mă întreba cum te-am găsit. Vreau doar să știi că fratele meu e nevinovat și că mie îmi pare rău pentru tot.

        Îmi îngheață sângele în vene. Nu am timp să reacționez că mama se întoarce, iar băiatul își continuă drumul de parcă nici nu s-ar fi oprit vreo clipă în loc.

        Am o bănuială despre cine ar putea fi. Și sunt sigură că răspunsul pe care îl caut îl voi găsi într-un singur loc.

¹HAYÓN, hayoane, s. n.
Ușă din spate rabatabilă întâlnită la caroseria unor automobile, care include în ea luneta și permite accesul în portbagaj.