Perfuzia speranței

23. Cassy

        Astăzi este ziua în care mi se scoate ghipsul și probabil că ar trebui să mă simt fericită că îmi voi putea folosi ambele picioare din nou, însă de la discuția cu Eras de acum câteva săptămâni de pe plajă, am intrat într-o stare de completă amorțeală în care nu mă mai entuziasmează nici minimul care mă agita acum puțin timp. În câteva zile încep al treilea an de liceu și nu mă simt deloc pregătită să suport din nou dramele Siennei și ale Kendrei. Și mai ales, să-l reîntâlnesc pe Atesh, care nu știu ce scuză ar putea să-mi servească drept explicație pentru absența lui îndelungată. De fapt, nici nu știu de ce cred că se va scuza. Mi-a dovedit deja cât de puțin am însemnat pentru el în vacanța asta și nu cred că va fi o prioritate pentru el să-mi ceară iertare chiar din prima zi.

        — În zece minute ajungem, vocea lui Eras mă trezește din starea de legumă în care eram și îmi amintesc că suntem în drum spre spital. 

       Mă întind deoarece am amorțit pe scaun în timp ce îl privesc pe Eras cum conduce. Sunt atât de recunoscătoare pentru că e alături de mine. E singurul om cu care nu sunt înrudită și care a rămas alături de mine până la final. Adică singurul prieten pe care îl am. E singurul care ar fi venit peste mine să mă caute chiar și în gaură de șarpe, chiar dacă i-aș fi spus să mă lase în pace. Din acest motiv este singurul pe care am început să îl accept în orice situație. 

        Pentru că mi-a demonstrat că îi pasă cu adevărat.

        — Mulțumesc că mă conduci. E ultimul control înainte de începerea școlii și chiar mă bucur că nu am mers cu mama sau tata.

         E atât de ciudat să auzi  un copil rostind astfel de cuvinte despre părinții săi. 

        E atât de ciudat pentru că mama și tata a devenit mama sau tata. 

        — Nicio problemă. Pentru domnișoara Palmer-sinucigașa voi depune eforturi inimaginabile să știu că nu va încerca din nou să-și pună capăt zilelor înainte de vreme. 

       — Sper că-mi vei schimba porecla peste ceva timp, spun, în speranța că va trece timpul și va uita că am încercat să mă omor la începutul verii. 

       Prietenul meu pufnește, în timp ce caută un loc de parcare în curtea spitalului. Încerc să pun stop gândurilor și să nu bag în seamă flashback-urile care se învârt neîncetat prin mintea mea. Acum nu e momentul pentru asta.

        — O să mă opresc când o să fiu sigur că ți-au ieșit toate prostiile din cap. Sau când o să te enervezi și o să mă bați.

        Eras mă face să râd în ciuda stărilor ce se năpustesc asupra mea ca o avalanșă. E unul dintre lucrurile pe care le apreciez foarte mult la el. Mă ajută să cobor din mașină, apoi îmi înmânează cârjele, de care sunt mai mult decât mulțumită că voi scăpa în curând. Imediat ce intrăm pe ușile spitalului, încep să mă gândesc la el. Și nu știu dacă e greșit sau corect să fac asta, dar îl caut cu privirea printre asistenții ce aleargă de colo-colo ca niște furnici fără să-mi dau seama.

          — Haide, Cassy, întârziem! Îți căutăm după control prințul rătăcitor, mă dojenește Eras, care în acest moment se comportă ca un frate mai mare. Dacă nu se află deja în cabinetul doctorului, adaugă mai încet, dar suficient de tare încât să-l aud.

        Cred că stomacul meu o va lua la goană dacă îl vom găsi pe Rowan în cabinetul doctorului Mohamad. 

***

        Doctorul Mohamad îmi scrie rețeta pentru medicamentele pe care mai trebuie să le iau în următoarele două saptămâni în timp ce privesc prin jurul meu la rafturile pline de cărți despre medicină. Îl privesc pe Eras răbdătoare, așteptând să plecăm mai repede. După câteva momente, doctorul de origine turcă îmi înmânează foaia.