Zece secunde pana la impact #5 (seria Pana la sange)

15. Un culcus in sufletul meu.

          Alice

          Aveam paisprezece ani când m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă as sari de la etajul trei in gol. Mi-am revenit imediat, am clătinat din cap si am plecat de langa fereastra.    Au urmat apoi ani de intrebari.
          Cat de tare doare un glont in cap?
          Cat de repede ar străpunge cutitul asta sternul?
          Cat de tare s-ar avaria mașina asta dacă as accelera si as intra in copacul ăla?
          L'appel du vide.
          Chemarea vidului.
          Sau, așa cum imi placea mie sa ii spun, ruleta rusească cu soarta. Psihologul meu mi-a explicat ani mai tarziu ca aceste ganduri intruzive vin dintr-un impuls anormal de aventurase, supunere la riscuri si încercare a norocului. De cele mai multe ori, gandurile raman la nivel de ganduri si nu se concretizează nimic.
          Nu am încercat sa ma sinucid in urma cu doi ani. N-am vrut niciodată sa mor, nici atunci si nici in vreun alt moment din viata mea. Asta vreau eu sa cred, cel putin.   Psihologul meu a fost de acord cu mine.
          Stăteam in piscina si m-am întrebat cum se simte când plamanii raman fara aer. M-am scufundat in apa si am stat așa, asteptand sa văd cum se simte frica de moarte. Numai ca frica aceea nu a venit si eu nu m-am ridicat din apa, iar atunci când am vrut sa o fac, creierul meu s-a deconectat din cauza lipsei de oxigen.
          Am încercat sa le explic tururor ce s-a intamplat defapt, dar nimeni n-a vrut sa ma auda. Aveam șaptesprezece ani. De atunci viata mea a incetat sa mai fie a mea. M-am ales cu eticheta de sinucigasa, chiar dacă nu asta incercasem sa fac si nici nu reușisem pana la urma. Mi s-a retras permisul de conducere, dreptul de a folosi vreodata o arma si alte cateva rahaturi de care nu ma interesa prea mult.
           Ce ma interesa si ma durea cu adevarat era faptul ca toți cei din familia mea trăiau cu impresia ca incercasem sa imi pun capăt zilelor, ceea ce era un rahat!
          Am plecat din casa aia la optsprezece ani, am făcut ce am vrut eu timp de un an, dar am stiut mereu ca nu sunt cu adevarat libera. Aveam in vederea periferica o persoana angajata de Reece care ma urmarea non stop, stiam despre camerele de supraveghere plasate pe tot drumul de la barul la care lucram pana la apartamentul pe care il imparteam cu Ivo.
          Ma hraneam doar cu iluzia libertatii, dar tot avea un gust mai bun decat orice fusese viata mea inainte.
Telefonul mi-a vibrat in poala, scoțându-ma din sirul gandurilor mele. Am clipit de cateva ori ca sa imi vin in fire si am deblocat ecranul.
          Era un mesaj de la Alex. O poza cu...alea erau bilete la concertul lui Billie Eilish?
          Am mai primit un mesaj inainte sa ma lamuresc.
          Alex: Ce spui?
          Alice: As spune ceva, dacă as intelege ce înseamnă asta.
          Alex: Merg la concert diseară. Vino cu mine, bebe Da'Vierr.
          Naiba sa ma ia, mai ca am chiuit. Cine naiba ar spune nu la așa ceva? Dar pentru ca eram o femeie independenta si cu capul pe umeri, m-am stapanit si chiar mi-am sters ranjetul de pe fata, de parca ar fi putut sa ma vada prin telefon.
          Alice: Mult succes sa scoți mica Printesa din turn. Nu știu cum as putea sa ies din casa asta fara o echipa de paza după mine.
          Alex: Uita de asta, răspunde-mi doar la o intrebare: vrei sa mergi?
          Alice: Ești nebun? E Billie-fucking-Eilish! Bineînțeles ca vreau sa merg!
          Alex: Ma ocup eu.
          Alex: Vin sa te iau la sapte si nu imi place sa aștept. Sa fii gata!
          Am încercat sa il sun după ultimul mesaj si nu mi-a răspuns la telefon. I-am trimis încă doua mesaje in care i-am cerut explicații dar nu mi-a răspuns nici la acelea.
          N-aveam încredere in Alexander Marshall, așa cum nu aveam dealtfel încredere in nimeni. Nici macar in propriul meu câine, Alfredo, care s-a dus direct la Easther atunci când Nik l-a adus acasa cu doua seri in urma.
          Cu toată neincrederea, speranta tot murea ultima, așa ca am fost imbracata si pregatita de plecare încă de la șase si jumatate. Mașina lui Alex a ajuns la sapte fix in fara casei, l-am pândit pe după perdea cum a coborât si a intrat.
          N-am coborât pana la sapte si zece. Nu-i placea sa aștepte? Nici mie nu imi placea sa ajung la timp.