Zece secunde pana la impact #5 (seria Pana la sange)

29. Explozii si alte calamitati.

          Alice

Eram epuizata. Ziua aia parea ca nu se mai termina si puteam sa jur ca Josie si Serena fac pe dracu in patru sa ma epuizeze pana la lesin. Nici sarcina nu ma ajuta la capitolul energie si vitalitate. Indiferent de momentul zilei, ma simteam ca si călcată de tren. După ce ma trezeam din somn ma gandeam doar la faptul ca as trage un pui de somn.
Eram intr-o stare deplorabila.
-Nu! Am scancit de pe bancheta din spate. Va rog! Aveti naibi putina mila de mine! Vreau acasă!
Aveam lacrimi in ochi. Simteam ca dacă m-as apuca de plâns, n-as mai termina in veci. Nu numai energia mea era la pamant, ci si sănătatea mea emoțională. Eram un butoi cu pulbere care n-avea nevoie decat de o mica scânteie ca sa explodeze. Aveam o presimtire enervanta ca nu mai dura mult pana când dezastrul avea sa se produca. Era inevitabil.
Si, din păcate, aveam si o banuiala asupra cui aveam sa-mi vars tot năduful.
-E doar o oprire scurta, imi spuse Josie aruncându-mi o privire in oglinda de pe scaunul soferului.
-Asta ai spus când am mers la restaurant. Si mai apoi, când am mers la salon. Serios, Josephine, îți bati joc de mine?
-Nu! Pufni ea. Am vrut o zi ca intre fete, atâta tot. Sa-ti amintesti ce-ti spun acum, Alice: o sa plangi după astfel de zile după ce o sa se nască bebelusul!
-Acum imi vine sa plâng pentru ca vreau acasă, vreau sa fac un dus, vreau sa dorm!
          M-am trântit cu spatele pe bancheta si bratele incrucisate peste piept. Ma imbufnasem mai ceva ca un copil mic. Chiar eram obosita, dar adevăratul motiv al îmbufnarii mele era cu totul altul. Un motiv pe care nu l-as fi dezvăluit niciodată cu voce tare. Ce naiba, abia dacă puteam sa ma gândesc la asta.
          Alex.
          Alexander-fucking-Marshall.
          El era adevarata cutie a Pandorei pentru mine. El era călcâiul lui Ahile. El era marul otrăvit care-mi ramasese in gat. Iar eu n-aveam nici o sansa in fata avalanșei de sentimente care ma îngropau de fiecare data când era in preajma mea.
          Mi se parea mai atragator ca oricand. Fiecare gest al lui, fiecare zambet, fiecare privire, totul la Alex ma făcea sa-mi tremure genunchii de dorința. Seara trecuta când ma privise goala aproape ca i-am cazut la picioare si l-am implorat sa ma atinga. Toată noaptea ma zvarcolisem si ma invartisem de pe o parte pe alta. Era prea aproape, iar eu ardeam de vie chiar acolo, langa el.
          Progresasem seara trecuta, când imi spusese ca ii pasa de mine si de bobul de fasole, când ramasese in patul meu si imi spusese ca e exact acolo unde trebuia sa fie. Progresasem... doar ca sa dam inapoi. In timpul consultației il vedeam cum se inchide intr-un cocon de teama si punea intre noi mai multe prăpastii fara fund.
Așa ca da, voiam acasă ca sa fac un dus si sa ma întind in pat, dar mai mult decat atat, voiam sa vorbesc cu Alex. Știam din proprie experienta: nimeni nu e atat de închis in mintea lui si nu pune atatea ziduri intre el si lume fara un motiv întemeiat.
Avem pretentia de la cei din jur sa ni se destaiunuie, sa se deschidă si sa ne lase sa aruncam o privire in adâncurile cele mai intunecate ale sufletelor lor.
Dar vrem toate astea fara sa oferim nimic in schimb. E ușor si pueril si uman, așa ca fiecare dintre noi.
Pentru Alex, eram dispusa sa rup acel cerc. Pentru el si pentru bobul de fasole, eram gata sa-mi pun viata pe tapet in fata lui Alex, nestiind, dar sperand din suflet ca avea sa facă la fel. Trebuia sa fac asta si pentru mine. Imi iubeam bobul se fasole. In marea majoritate a tipului, il iubeam si pe Alex. Ii voiam pe amandoi, cu disperare si foame. Eram hămesită de afecțiune.
Așa ca, atunci când Josephine a oprit mașina in fata hotelului, a hotelului nostru, ironia m-a lovit in plin. Erau atâția oameni, bărbați si femei deopotriva, care cumpărau afecțiune fizica cu bani. Cumpărau plăcere, cumpărau momente de uitare. Iar eu as fi fost in stare sa platesc oricât ca sa imi amintesc toate lucrurile care m-au durut, sa i le insir lui Alex si apoi...
Si apoi, ce?
-Vii? Se interesa Josephine inainte de a cobora din mașina.
-Am vreo sansa sa zic pas si sa aștept aici? Am murmurat încă imbufnata.
-Nu, imi spuse ranjind. Voiam sa fiu mai draguta decat restul familiei tale si sa îți dau de ales.
-Sa-mi dai iluzia ca imi dai de ales, am corectat-o eu pufnind. De ce am venit aici oricum, Jo? Reece a îmbătrânit si n-o mai scoate la capăt cu soția lui atat de tanara?
Era randul meu sa ranjesc.
Josephine nu ranjea. Josephine, soția lui Reece Da'Vierr se uita la mine de parca eram un gandacel. Exact ca afurisitul ei sot.
-Eu si Reece suntem foarte bine, din toate punctele de vedere, imi spuse ea inflexiv. Mulțumesc pentru grija. Intre tine si Alex e aceeași diferenta de varsta, apropo! Mișca, Alice. Începi sa ma calci pe nervi!
A trântit atat de tare portiera incat ai fi zis ca incearca sa dezmembreze mașina. Nu m-a impresionat, trebuie sa recunosc asta. Dramele lui Josephine? Trăisem cu ele in casa de la opt ani.
Am coborât din mașina, nu de dragul ei ci de al meu, pentru ca o cunosteam foarte bine pe Josephine si știam ca e enervant de încăpățânată si foarte pisăloagă când vrea. N-avea sens sa ma opun la ceva ce aveam oricum sa fac pana la urma, doar ca sa scap de ea. Așa ca am coborât din mașina si le-am urmat pe ea si pe Serena spre intrarea in cladire. Recepția clocotea de viata.
-Ești in regula? Ma intreba Serena peste umar. Ești cam palida.
-Voi chiar va bateti joc de mine? M-am rastit printre dinti, strangand pumnii pe langa corp. Va spun de cateva ore ca nu ma simt bine si ca vreau acasă! Bineînțeles ca sunt palida.
Serena schimba o privire cu Josephine. N-am inteles despre ce era vorba. Când am intrat in receptie si mirosul greu de mosc si lemn dulce m-a lovit, nici nu mi-a mai pasat, pentru ca toată concentrarea mea era intr-un singur loc: sa nu vomit in mijlocul mulțimii.
Stomacul mi s-a liniștit in lift, dar eram ametita si nu imi mai pasa unde mergem. Doar le-am urmat orbește. N-am realizat unde suntem pana când n-am văzut usile duble, negre si elegante. M-am oprit ca trasnita in fata lor.
-Nu știu ce perversiuni va trec prin cap, dar sa fiu a naibi dacă intru acolo! Le-am anuntat așezându-mi mainile pe burta.
Era un gest inutil, caci abdomenul meu era plat. Alex avea dreptate, naiba sa-l ia. Cu sau fara burta, ma simteam foarte protectoare cu bobul meu de fasole.
-Ce se întâmpla aici? Am întrebat mijind ochii spre fiecare, pe rând.
-Habar n-am, spuse Josephine aparent inocenta, caci ranjetul o dădea de gol. Intra acolo si vezi despre ce e vorba.
-Ihim, cum sa nu! Am pufnit neincrezatoare. Haideți, fetelor, turnați tot. Sunt insarcinata si nu fac fata la șocuri. Ce ma asteapta dincolo de usile astea?
Josephine si Serena au schimbat încă o privire crucisa. Sora mea parea pe cale sa cedeze si sa imi spună: se uita la Josie cu ochii mari, implorând parca. Cumnata mea ticaloasa, nu. Ea era sufletul pereche al lui Reece. Doamne, se meritau atat de tare unul pe altul!
-Bine, pufni Josephine dându-si ochii peste cap. Nu sunt o sadica lipsita de inima, imi pasa de bebelus si de sănătatea ta așa ca o sa îți spun doar atat: in spatele ușilor astora te asteapta viitorul, Alice. Nu trebuie decat sa il îmbrățișezi si sa lasi viata sa se intample.
Am inghitit in sec si m-am intors cu fata spre usi. Numai doi pasi ma desparteau de ele. De viitor, așa cum spunea Josie. Cine era pe partea cealalta? Ce era?
          Alex, a soptit o voce mica si firava in mintea mea, una care nu-mi apartinea. Un zambet slab mi-a înflorit pe buze. Alex... n-avea sa fie in viitorul meu dacă nu voia sa fie.
Dar asta nu insemna ca nu am un viitor.
Așa ca am pasit hotărâtă in fata si am împins usile. Am intrat in incaperea uriasa. Usile s-au închis in spatele meu si m-am trezit in semi-intuneric, cercetand colțurile umbroase ale locului in care n-avusesem niciodată voie sa pasesc: teritoriul sacru al desfrâului.
-E cineva aici? Am strigat înaintând tot mai mult in incapere.
Singurul răspuns pe care l-am primit a fost pulsul meu, zvacnindu-mi in urechi.
Pe măsura ce intram tot mai mult in locul acela, un gând intunecat prindea contur in mintea mea: Josephine spusese ca aici ma asteapta viitorul meu dar... aici nu era nimic. Am inghitit cu greu nodul din gat si m-am oprit descumpănită pe loc, privind in toate partile.
-Alice.
Mi-am auzit numele soptit. Nu-mi dadeam seama de unde venise sunetul, dar am tresărit si ochii mi s-au cascat. Eram in siguranța, mi-am spus. Josie si Serena sunt pe hol. Nu mi se poate întâmpla nimic rau, nu-i așa?
Nu-i așa?!
-Aliiiiice, mi-am auzit din nou numele, aceeași soapta care parea ca vine de peste tot si de nicaieri.
Abia dacă mai puteam sa respir. Simteam transpiratia rece acoperindu-mi pielea încinsă ca un strat protector, un scut natural.
-Haide, bebe Da'Vierr, doar nu ti-e frica. Tocmai tie, cea mai curajoasa femeie din California? Chicoti glasul amuzat, acum inconfundabil al lui Alex.
Inima mi-a mai venit la loc, dar încă imi simteam pulsul innebunit cum se zbatea pe gat, sub piele. Nu-l vedeam nicaieri, dar il auzeam atat de clar incat as fi jurat ca era chiar in spatele meu. M-am rasucit brusc pe calcaie.
Nu era nimeni acolo.
Am tras adanc aer in piept de cateva ori, ca sa ma calmez.
-Trebuie sa vorbim, am spus tare si clar cu o voce mult mai sigura decat imi permisesem sa sper.
-Așa e, fu imediat de acord. Chiar trebuie sa vorbim.
-O sa incep eu, l-am anuntat tragand aer in piept.
          Rupe bandajul, Alice. Răstoarnă curia Pandorei. Infige cu mana ta sageata in călcâiul lui Ahile.
-Nu am încercat sa ma sinucid, m-am auzit spunand. Atunci, in cada, nu asta am vrut sa fac. Știu ca acel document pe care scrie concluziile expertizei psihiatrice ma contrazice, dar îți jur Alex, nici o secunda nu am vrut sa mor.
-Știu, spuse cu vocea franta. Știu, Alice.
Încă nu il vedeam. Cumva asta m-a ajutat sa continui sa vorbesc. Era surprinzător de ușor sa o fac dacă imi imaginam ca, atâta timp cat nu il vad, atunci nici el nu ma aude cu adevarat.
-Toată viata mea am trait in umbra fraților mei, a reușitelor si eșecurilor lor. Când Reece era nervos, eu eram trimisa in camera mea. Când Weston înjura, eu eram ridicata de la masa. Când exista o problema, eu eram inchisa intr-o incapere, lăsată de cele mai multe ori complet singura. A fost...
M-am oprit când cuvintele amenintau sa ma sugrume. Doamne, chiar spuneam toate lucrurile alea cu voce tare? Alex nu a scos un sunet cat mi-am adunat gandurile. M-a lasat sa ma destaiunui in ritmul meu.
-Când m-am mutat de acasă, după ce am împlinit optsprezece ani, am crezut ca aia era libertatea. Nu era. Ma hraneam cu o iluzie, dar era suficienta ca sa-mi potolească sufletul hămesit. Am trait un an de zile hrănindu-mi ranile cu minciuni: sunt independenta, merg unde vreau, fac ce vreau si familia mea nu ma controlează. Prima... prima data in viata mea când am fost cu adevarat libera a fost in noaptea aia, la piscina. Nici macar nu mi-o amintesc, am pufnit apoi hohotind ca o nebuna.
-Ma bucur ca ai simtit asta, imi spuse el. Ma bucur ca am putut sa îți ofer asta.
-Poți sa iesi din ascunzătoare? Am întrebat cercetand zona din fata mea cu privirea.
-Asta vrei?
-Te rog, Alex. Vreau... doar vino aici.
-Inchide ochii, imi ceru el.
I-am închis, cu nerabdare. Un fior mi-a coborât tremurat pe spate si am stiut ca se apropia de mine, dar mi-am tinut ochii închiși. N-am auzit nici un pas, habar n-am dacă a levitat deasupra podelei, dar când i-am simtit mainile pe talie si apoi corpul lipit de al meu, am oftat usurata. Aproape plangeam de usurare.
Iar când si-a asezat ambele maini pe burta mea si mi-a sarutat umarul gol, mai ca am explodat. De fericire.