Zece secunde pana la impact #5 (seria Pana la sange)

27. Alex. O simteam pe buze, imi curgea in vene.

          Alex

          Toată lumea se intorsese la viata dinainte de accidentul lui Alice.
          Ma rog, nu chiar toată lumea si nu chiar la aceeași viata.
          Recepția hotelului era foarte aglomerata in acea seara, dar lucrurile mergeau ca pe roate. Din câte reușisem sa înțeleg, Jarred se ocupase de hotel cat fusese Alice in spital si cumva, naiba stie cum, reusise sa facă din nou liniste si ordine printre fetele atat de efervescente.
          M-am retras in birou după scurt timp. Totul era in ordine, așa ca nu aveam de ce sa stau acolo. Aveam lucruri la care trebuia sa ma gândesc, ca de exemplu: a doua zi Alice avea prima programare oficiala in sarcina. Ceea ce era un eveniment important, după spusele lui Melanie.
          Eu încă oscilam intre lupta si fuga de fiecare data când ma gandeam la asta. Bine, recunosc, ma obișnuisem cu ideea, dar obiceiurile vechi mor greu.
          M-am afundat in munca, atat pentru ca mormanele de hartii de pe birou erau atat de mari incat amenintau sa se imprastie peste tot pe podea, dar mai ales pentru ca era o distragere buna. Dacă citeam cereri pentru zile libere si plângeri de-ale fetelor, nu aveam timp sa ma gândesc la Alice.
          O ora si jumatate mai tarziu când telefonul din buzunar a anuntat intrarea unui mesaj, nu doar ca nu rezolvasem nici macar un mănunchi din acte, dar ma gandisem la Alice si la cum erau lucrurile intre noi jenant de mult. Eram ca un copil cu deficit de atentie. Oricât incercam sa ma concentrez pe ceea ce aveam de făcut, mintea mea zbura pe coclauri.
Bucuros de distragere, mi-am scos telefonul.
Alice: Unde ești, Alexander?
Alexander?! Ce naiba mai avea, din nou. Am oftat resemnat si i-am răspuns la mesaj.
La hotel, Alice. S-a intamplat ceva?
Răspunsul a venit aproape imediat.
Alice: Da! Vino acasă cat poți de repede.
Nu am mai pierdut timpul ca sa ii amintesc ca aceea era casa ei, nu a mea. Am luat-o la goana mai repede ca vantul si ca gândul, am sarit in mașina si in urmatoarea jumatate de ora am parcurs un drum de o ora, încălcând toate regulile de circulație pe care le-a inventat vreodata cineva.
Când am oprit mașina in fata reședinței Da'Vierr eram lac de sudoare in ciuda noptii răcoroase. Adrenalina era un detoxifiant al naibi de puternic. Am năvălit pe usa din fata.
-Unde e Alice? Am întrebat privind in toate directiile in sufragerie.
Doua perechi de ochi surprinși s-au intors spre mine. Melanie si Declan stăteau amandoi tolăniți pe canapea, cu o sticla de vin intre ei. Pareau...cel purin surprinși sa ma vada.
-Alice, am repetat nerăbdător sa plec din fata lor. Unde e Alice?
-Habar n-am, Alex. In camera ei? In biblioteca? Sper ca nu in sala de sport. Caut-o prin casa, baiete! Pufni Melanie expediindu-ma cu un gest nepasator al mainii.
M-am rasucit pe calcaie si am luat-o la goana prin casa. Era o schimbare binevenita sa pot sa ma tin după Alice prin casa, sa intru in camera ei sau sa vorbesc cu ea fara sa imi fie frica de cine ar putea sa ma vada si ce ar putea sa imi facă. Reece ar fi spus ca ma duruse in cot de asta de la bun început, de-asta sfârșise sora lui insarcinata. Încă ma durea in cot de parerile lui, asta e sigur!
Am năvălit in camera lui Alice fara sa mai bat la usa.
M-am oprit ca trăsnit după ce m-am impleticit doi pasi înăuntru. Alice se uita surprinsa la mine. Eu nu eram surprins. Eu aveam maxilarul cazut la podea si ochii cat cepele.
-Ce faci, Alex? Încerci sa dărâmi usa? Ma intreba linistita, clipind lent in directia mea.
-Eu ce fac? Tu ce faci, Alice? Am suierat inchizand usa. De ce stai dezbracata in mijlocul camerei?!
Tehnic vorbind nu era complet dezbracata. Avea pe ea o pereche de chiloți minusculi si o bustiera. Practic, o vedeam complet goala si corpul meu reacționa fara sa stea pe ganduri. Mi se pusese un nod in gat si nu ma puteam abtine sa nu imi plimb ochii pe corpul ei.
-M-ai văzut dezbracata inainte, spuse ea intorcandu-se spre mine cu mainile in solduri. Ti se pare ca arat diferit?
-Nu tocmai, am murmurat dregandu-mi vocea, pentru ca, oricât de trivial ar suna asta, nu vedeam decat sânii ei.
-Alex, vorbesc serios! Concentreaza-te!
-Ma concentrez!
Chiar ma concentram. Nu așa cum voia ea, dar Dumnezeu imi era martor ca avea toată atentia si concentrarea mea. Ma holbam ca un libidinos pervers.
-Deci? Ma intreba ea după cateva clipe lungi.
-Nu văd nimic anormal, am spus fortandu-mi ochii sa se ridice spre ai ei.
-Bine, spuse ea. Fii atent aici!
Eram atent, naiba sa ma ia.
Sub privirea mea fixa, Alice s-a intors numai pe jumatate, lăsându-ma sa o admir si din profil. Si nu m-am sfiit nici o clipa sa o fac.
-Vezi? Ma intreba uitându-se crucis la mine.
-Habar n-am la ce te referi, bebe Da'Vierr, i-am spus inghitind in sec, caci imi simteam corpul din ce in ce mai rigid.
La fel de rigida era situația si in spatele prohapului pantalonilor mei.
-Uite! Chitai Alice apoi strangulat.
Si-a trecut mainile peste burta plata.
-Vezi?
-Nu văd nimic, am spus din nou, ceva mai putin distras de fundul ei acum ca înțelegeam ce incearca sa imi arate.
-Cum sa nu vezi, Alexander? Ești orb? Se burzului aruncându-mi o privire crucisa.
Nu, nu eram orb. Pur si simplu abdomenul ei era plat. Nu exista nici un semn ca ceva creste in ea.
-Alice, burta ta e la fel ca inainte, am asigurat-o eu.
Nu si tatele, am completat in gând. Nu. Alea cu siguranța erau diferite fata de cum mi le aminteam. Nu aveam cum sa ratez așa ceva: erau mai mari. Mult mai mari.
-Bine, pufni ea clatinand din cap si se puse in miscare. Mergi la un oftalmolog.
Înșfacă nervoasa halatul aruncat pe marginea patului si il trase pe el. Era păcat sa se acopere, dar eram recunoscător ca imi pot folosi din nou creierul din capul de pe umeri.
-Bine, am spus rasufland usurat. M-ai chemat. Ce s-a intamplat?
-Nimic, din moment ce ai probleme cu vederea, imi raspunse ea acid.
Cateva secunde n-am putut nici sa ma mișc, nici sa vorbesc. Apoi am simtit cum ma umfla rasul si ma bufnește plânsul, in același timp.
-M-ai chemat aici pentru asta? Ca sa imi arati burta pe care o vezi numai tu? Am întrebat sfârșind in ceva ce semăna atâta cu un hohot de ras cat si cu un scancet.
-Da, murmura ridicându-si barbia in semn de sfidare. E vreo problema?
-Nu, Alice, am oftat eu. Nu e nici o problema.
Alice intra in baie si trânti usa in urma ei. Ăla era semnalul care-mi spunea clar sa ma duc naibi, dar nu ma puteam convinge sa ma mișc din loc. Ultimele doua săptămâni fusesera lungi si obositoare. Alice era un pachet ambulant de nervi si iritare iar eu ma saturasem sa merg ca pe coji pe oua in jurul ei. In jurul tururor in familia aia, pentru ca încă mai eram persoana nongrata.
Așa ca, in loc sa ies din camera ei si sa plec inapoi la treaba, m-am trântit pe salteaua patului, mi-am scos incaltarile si m-am intins cat eram de lung. Am suspinat sfârșit când oasele si muschii mi s-au relaxat. Ma ardea tot corpul, din cap pana in picioare. Probabil am si ațipit cateva clipe, pentru ca am ratat momentul in care Alice a ieșit din baie, cu parul ud si un alt halat pe ea.
-Alex, spuse ea impingandu-ma in umar. Alex!
-Ce e, bebe Da'Vierr? Am întrebat oftand lung, deschizand ochii numai pe jumatate.
-De ce dormi in patul meu? Du-te in camera ta, Alex.
-Nu, am pufnit eu inchizand din nou ochii. Lasa-ma in pace, Alice.
-Cum adică nu? Se burzului ea agitata. Alex, vreau sa dorm. Poți sa pleci?
-Patul asta e suficient de mare pentru amandoi, Alice. Serios, lasa-ma in pace!
M-am rostogolit pe-o parte si am închis din nou ochii. Nu-mi aminteam de când nu mai simțisem atat de intens ca mi se împăienjeneste creierul de somn.
Habar n-am ce a făcut Alice, pentru ca am ațipit din nou, dar am simtit când s-a urcat langa mine in pat, atat de departe cat ii permitea salteaua. Somnul a disparut brusc.
Am deschis ochii si m-am holbat in gol pentru cateva minute. Ce naiba faceam? Ce incercam sa demonstrez? De ce ne puneam pe amandoi in situația asta? Mai mult decat atat, când naiba avea sa se sfârșească situația asta?
In ciuda credinței populare cum ca eram un nenorocit ordinar, am decis sa ma comport ca un om matur, cu coloana vertebrală. Erau multe hibe intre mine si Alice, un deficit grav de comunicare si mai multe probleme pe care niciunul dintre noi nu le pomenea cu voce tare.
M-am rasucit intai pe spate, apoi cu fata spre ea. Stătea cu spatele la mine si se prefăcea ca doarme.
-Alice? Alice! Am țipat-soptit eu.
-Huh? Murmura ea.
-Ai adormit?
-Ihim.
-Termina cu prostiile, am plescait nemultumit. Știu ca nu dormi. Putem sa vorbim putin?
A durat mai mult de un minut ca Alice sa se hotarasca dacă merit sau nu sa-mi acorde timpul ei pretios. Banuiesc ca a ajuns la concluzia ca merit, pentru ca in ciuda oftatului exasperat, s-a rasucit spre mine. S-a asezat in pozitie fetala si si-a tras mai bine perna sub cap.
-Ce e, Alex? De ce nu ma lasi sa dorm?
-In primul rând pentru ca nu dormeai, doar încercai sa ma convingi pe mine de asta, am spus facandu-i cu ochiul. In al doilea rând, Alice, chiar trebuie sa vorbim. Situația asta e de rahat.
Alice se încrunta, privindu-ma cu precautie. I-a luat fix o secunda sa intre in defensiva.
-Cum adică? Nu înțeleg la ce situație te referi.
-Ba da, înțelegi, am pufnit eu exasperat. Uite ce e, Alice, dacă nu ma vrei in casa asta, dacă nu vrei sa fiu mereu prin preajma ta doar... doar spune-mi!
-Ce?!
-Am înțeles ca ai stabilit deja cum or sa fie lucrurile pentru tine, am oftat inchizand ochii numai o clipa, pentru ca mi se punea un nod in gat de fiecare data când imi aminteam ce imi spusese la spital. Tu poți sa faci orice, tu o sa te descurci singura cu toate. Nu mi-ai spus unde sunt poziționat eu in toată ecuația asta, așa ca... doar spune-mi dacă vrei sa plec.
Alice parea mai încurcată decat mine, lucru care m-a debusolat si mai mult. Ce era așa de neînțeles?
-Alex, ești liber sa fii oriunde vrei. Nu trebuie sa ramai aici doar pentru ca sunt insarcinata!
M-am rasucit din nou pe spate, am încercat sa privesc prin tavan si prin următoarele etaje de deasupra, intr-o încercare disperata de a privi cerul. N-am reușit sa il zaresc. Am oftat din nou si am murmurat ceva neinteligibil despre moarte prematura, apoi mi-am frecat apăsat fata cu palmele.
-Nu înțeleg care e problema, Alex, ma anunta Alice ridicându-se in capul oaselor si aprinzând lampa de pe noptiera. Vorbește clar si hai sa terminam cu porcaria asta.
-Problema, am sarit eu ridicându-ma la randul meu in capul oaselor, este ca sunt exact in locul in care vreau sa fiu, numai ca nu sunt dorit aici! Ai impresia ca am ramas aici pentru ca ești insarcinata? Ai impresia ca ma intereseaza atat de tare de parerile fraților tai sau a familiei tale in general? Chiar crezi ca exista un lucru care ar putea sa ma tine pe loc dacă chiar as vrea sa plec, Alice?
-Atunci de ce nu o faci?! Se burzului ea agitata, gesticuland febril. Nu vrei sa fii aici, nu vrei nici sa pleci. Ce vrei, Alex?
-Cum, Alice? Cum ai ajuns la concluzia ca nu vreau sa fiu aici? Explica-mi, te rog, ca sa înțeleg ce semnale gresite am transmis de ai ajuns sa crezi un rahat ca asta!
-Nu vrei un copil, imi spuse ea printre dinti. Nu ai vrut de la bun început. Mi-ai spus sa fac avort. Te prefaci ca nu sunt insarcinata. Nu vorbim...
-Bineînțeles ca nu vorbim! Am țipat exasperat. Nu vorbim, Alice, pentru ca te comporti ca o psihopata de când ai ieșit din spital!
-Ma port ca o psihopata pentru ca tu te prefaci ca bobul meu de fasole nu exista! Fu randul ei sa tipe din toate puterile.
-Ma prefac ca nu exista?! Am pufnit hohotind sec. Am ramas in casa asta, ca sa fiu prin preajma in caz ca ai nevoie de mine. Ii suport comentariile de rahat ale lui Reece si chiar dacă vreau sa il omor ma abțin, pentru ca e fratele tau si habar n-am de ce, dar pare ca il iubești. Toată lumea se uita crucis la mine, inclusiv părinții tai, de parca sunt un pedofil sau ceva de genul asta. Știi cat de simpla ar fi viata mea dacă m-as intoarce cu spatele si as pleca naibi de aici? Lasa-ma sa îți spun eu, ar fi a naibi de usoara!
-Atunci pleacă, scrasni ea printre dinti si ma împinse cu mana in umar. Pleacă. Haide, ridica-te si dispari! Haide, pleacă!
Ma împinse din nou cu mana in umar. Apoi încă o data.
-Nu vreau sa plec! Am țipat prinzând-o de mana si smucind-o spre mine. Doamne Sfinte, Alice, poți sa ma asculti cinci minute fara sa tragi concluzii de rahat? Nu vreau sa plec! Nu pot sa plec. Bine, da, ai dreptate, ti-am spus sa faci avort si am spus ca ar fi un cosmar sa fii insarcinata. Da, recunosc si ca in ziua aia, când Melanie m-a aruncat cu forța in salon in timpul consultației, am avut impresia ca m-a aruncat in iad. Si da, poate ca am fost un ticălos nenorocit pentru ca mi-a pasat de sarcina doar in măsura in care te afecta pe tine, dar erai in coma si nu știam dacă o sa mai deschizi ochii vreodata si as fi făcut orice ca sa te trezesti. Din vina mea ajunsesei in coma, in primul rând.
-Accidentul nu a fost din vina ta, ma contrazise repede, inainte de a apuca eu sa mai scot vreun sunet. Nu a fost vina ta, Alex. Nu m-ai urcat in mașina aia si nu tu ai apăsat pedala de acceleratie. E vina mea, nu a ta!
Gustul amar pe care il simteam in gura nu avea nici o legatura cu paharul de whisky pe care il băusem cu ore in urma. Era vinovatie. O simteam pe limba, imi curgea prin vene.
-Nu mi-a pasat de nimic, m-am auzit spunand sec. Nici de familia ta, nici de comentariile de rahat pe care le-am auzit si nici de bobul tau de fasole!
N-am realizat ce am spus pana când nu i-am văzut chipul palind si ochii plini de lacrimi. Arata de parca i se inecasera corăbiile.
-Nu asta am vrut sa spun, am reușit sa murmur sfasiat intre ce credeam, ce simteam si ce nu reuseam sa spun cu voce tare.
-Ba da, spuse Alice sec. Exact asta ai vrut sa spui, Alex. Si cred ca ar trebui sa pleci.
Isi trase încheietura din mana mea si se așeza inapoi pe perne, cu spatele la mine.
-Nu asta am vrut sa spun, Alice, am oftat exasperat prinzandu-mi capul in maini. Sunt de rahat când vine vorba de comunicare si exprimare, bine?
-Pleacă, Alex. Eu si bobul meu de fasole nu te vrem aici.
-Hei, nu incerca sa ma manipulezi cu bobul de fasole, am pufnit si m-am intins peste pat, spre ea. Vino incoace, bebe Da'Vierr.
Am tras-o mai mult cu forța pana când s-a rasucit cu fata in sus. M-am aplecat peste ea, forțând-o sa se uite in ochii mei. Era foarte posibil sa ma pocneasca.
-Așa simteam atunci, Alice, am început sa ii explic. Erai in coma, medicii erau rezervati in privința șanselor tale. Ce ar fi trebuit sa fac? Nu-mi pasa de nimic inafara de tine, bine? Bobul de fasole... nici macar nu conta in momentul ăla! Dacă tu nu îți reveneai, nici el n-avea cum sa traiasca. Eu... nu știu cum sa îți explic, Alice. Cum as fi putut sa simt ceva, orice in privința sarcinii, cand nu era nimic cert in privința ta?
-Lucrurile sunt certe in privința mea de mai bine de doua săptămâni, Alex, imi aminti ea. Si tie tot nu îți pasa de bobul de fasole.
-Imi pasa de tine, am spus printre dinti. Si imi pasa si de bobul de fasole, bine? N-o sa ma apuc sa văd burți acolo unde nu sunt decat abdomene plate, Alice, dar o sa merg maine cu tine la doctor. Lasa-ma doar sa...asimilez lucrurile in ritmul meu. Bine?
Alice nu paru prea convinsa de ce ii spusesem, dar a incuviintat oricum dand din cap. I-am zâmbit. A încercat si ea sa zâmbească, dar a sfârșit oftand lung. M-am intins langa ea si i-am făcut semn sa se aproapie. S-a asezat cu capul pe pieptul meu si am tras-o mai aproape.
-Încă mai avem multe lucruri de lamurit, am murmurat cu buzele lipide de fruntea ei.
-Stiu.
-Mai tarziu, am spus obosit. Dormi, bebe Da'Vierr.
Habar n-am dacă m-a ascultat sau nu, pentru ca eu am pierdut contactul cu realitatea in aproximativ trei secunde.