Zece secunde pana la impact #5 (seria Pana la sange)

6. Alex. Progres de rac

Alex

-Așa ca nu, Alex, nu e opțional! Se rasti Reece agitat la telefon.
-Bine, am spus simplu, putin amuzat. E in regula, Reece.
-Bine, spuse ceva mai calm, dregandu-si glasul. Ne vedem la opt, mai adauga inainte de a inchide telefonul.
L-am aruncat pe al meu pe noptiera si mi-am acoperit fata cu mainile. Eram din nou gol, din nou in patul Jessicăi. De ce continuam sa ma învârt in cerc cu femeia aia? Mergeam la ea ca sa vorbim si sa-i punem punct dacă e sa fiu sincer, pentru ca știam amandoi ca intr-acolo ne îndreptam, si sfârșeam mereu pe jumatate beat, din nou in patul ei.
Ma învârteam intr-un cerc vicios.
-Alex, ma striga din baie. Te-ai trezit?
Am inchis ochii si am tras adanc aer in piept.
-Da, Jess, m-am trezit, am spus ridicându-ma in capul oaselor.
-Bine, ies imediat si luam micul dejun împreuna, imi spuse ea.
Eu eram deja cu hainele pe jumatate imbracate, gata de plecare. Ce mic dejun? De unde ii veneau ideile alea? Venisem aici sa vorbim, m-a ademenit cu vin si apoi in patul ei si acum se purta de parca lucrurile erau exact așa cum ar fi trebuit sa fie.
-Nu pot sa raman, am strigat tragandu-mi fermoarul pantalonilor. Trebuie sa plec.
-Cum adică?! Tipa ea, cu vocea ascutita si neincrezatoare. Doar ce te-ai trezit.
-Nici n-ar fi trebuit sa raman, am murmurat prea incet ca ea sa ma auda, in timp ce mi-am luat sosetele si adidașii.
Mi-am adunat lucrurile, am mai aruncat o privire in jur si chiar când speram ca o sa pot sa fug inainte sa fiu nevoit sa dau ochii cu ea, si-a făcut aparitia in cadrul usii de la baie, uda, acoperita doar cu un prosop si rosie, probabil de furie.
-Alex, chiar pleci? Ma intreba uitându-se crucis la mine. Credeam ca glumești!
-De ce as glumi cu așa ceva, Jess? Am treaba, trebuie sa plec. Vorbim mai tarziu! I-am spus pornind spre usa.
-Bineînțeles ca ai treaba, pufni tinându-se după mine. Știi, Alex, incep sa ma satur de toate treburile tale si de toate telefoanele despre care nu poți sa imi spui nimic, de tot misterul asta.
-Bine, a fost tot ce m-am obosit sa ii mai spun.
Nu eram un ticălos insensibil, doar ca purtasem discutia aia de un milion de ori inainte. Incercasem sa ii explic, cat mai pe larg si concis, ca nu pot sa ii dau detalii despre munca mea. Niciodată nu se oprea din pus intrebari. Niciodată nu era de-ajuns doar cuvantul meu si atat, fara sa insiste si sa degenereze toate discuțiile in cearta.
-Dacă iesi pe usa aia, sa nu te mai întorci! Imi spuse ea când am ajuns la jumătatea holului.
M-am oprit pe loc si m-am rasucit pe calcaie. Stătea in cadrul usii de la dormitor, cu bratele incrucisate peste piept si ma privea lung.
-Chiar traiesti cu senzația ca o sa ma sperie ultimatumul tau si o sa-mi dau naibi toate responsabilitatile ca sa raman aici, Jess? Pentru ca dacă asta crezi, atunci ultimii doi ani din viata mea au fost o risipa si tu nu m-ai cunoscut deloc!
-M-am saturat de jumătatea asta de relație, Alex, imi spuse ea aruncându-si mainile in aer. M-am saturat sa aștept sa te implici mai mult, sa vrei sa trecem la un alt nivel.
-Nu ma implic?! Am pufnit clatinand din cap. Am fost mereu aici când ai avut nevoie de mine. Am fost mereu prezent, in fiecare moment fericit sau trist din viata ta. N-am uitat de ziua ta, de cadourile de Craciun si nici macar de porcaria de ziua îndrăgostiților, Jess!
-Sunt doi ani, Alex! Alți oameni sunt căsătoriți după cateva luni si au si copii după doi ani! Țipa ea exasperata.
Ca si prima data când pomenise de căsătorie si copii, am simtit cum imi paralizează oasele. Mi s-au inasprit trasaturile si când am vorbit, vocea mea suna seaca si plata.
-Asta e singurul motiv pentru care doi oameni sunt împreuna? Nu pentru ca s-ar iubi, nu pentru ca s-ar simti bine unul in compania celuilalt, nu pentru ca viata lor ar avea mai mult sens in doi decat pe cont propriu. Oamenii sunt împreuna doar ca sa se căsătorească, sa facă copii si apoi sa petreaca o viata intreaga urandu-se reciproc pentru toate lucrurile pe care si le-au rapit unii altora?
-Asta crezi tu ca înseamnă o familie? Sa te urăști toată viata pentru libertatea pe care nu o mai ai? Ma intreba hohotind sec.
-Nu, bineînțeles ca nu, Jess. Am in jurul meu multe cupluri căsătorite, cu copii, care sunt fericiti si se iubesc nebunește. Nu am o parere proasta despre căsătorie in general, am asigurat-o eu.
Privirea i s-a îngustat.
-Asta ce înseamnă? Ca ai o parere proasta doar despre căsătoria cu mine?!
Nu voiam sa o rănesc, dar nu știam cum as putea sa ii raspund la intrebarea aia fara sa o fac sa ma urască. Așa ca am tras aer in piept.
-Știu doar ca nu as fi fericit, Jess. Ești o femeie minunata si meriti mai mult decat jumatate de relație, atat cat pot eu sa îți ofer, am spus ridicand din umeri.
Am așteptat ca ea sa spună ceva, sa tipe sau sa injure. Nu m-as fi suparat dacă o făcea, o cunosteam suficient de bine incat sa știu ca n-ar fi decat o răbufnire a emotiilor ei, nicidecum răutate. Jess n-a spus nimic, n-a scos nici un sunet. După cateva clipe de tacere, doar a incuviintat din cap discret iar eu am inteles.
I-am zâmbit, m-am rasucit pe calcaie si am plecat din casa ei, pentru totdeauna.