Zece secunde pana la impact #5 (seria Pana la sange)

22. Alex. 152 bpm.

          Alex

          Trecusera zece zile de la accident.
          Sapte zile de când Alice fusese scoasa din coma indusa.
          Sapte zile de când Alice refuza sa se trezească, in ciuda rugăminților si rugăciunilor.
          Zece zile trecusera si de cand nu părăsisem spitalul asta. Dacă n-ar fi fost Anastasia care imi baga din cand in cand mancare cu forța pe gat, ar fi trecut zece zile de cand nu mancasem nimic. Trecusera tot zece zile de cand moțăiam pe scaun, langa patul ei, de cand nu mai existam decat fizic, de când nu vorbisem nimic, cu nimeni.
De zece zile eram persoana nongrata pentru familia Da'Vierr/Moretti. Nu dadeam nici doi bani. Nici macar Reece n-a reușit sa ma scoată din salonul lui Alice, așa ca a lasat-o balta.
-Buna, spuse asistenta care impingea căruciorul acela urias, plin cu tot felul de lucruri.
M-am ridicat din inertie si am ieșit din salon. Luca si Melanie au ieșit si ei. După ce in primele zile asistentele m-au amenințat ca ma dau afara din spital dacă nu le las sa isi facă treaba, nu m-am mai opus când era momentul acela blestemat din zi in care trebuia sa plec de langa Alice pentru cateva minute.
-La ce ora vine Weston? Il intreba Melanie pe Luca.
-După ce o ia pe Victoria de la scoala, ofta el lung. De ce? Ai nevoie de ceva de acasă?
-Nu, doar ca tu ai nevoie sa stai cu soția si copii tai. Cain si Abel îți simt lipsa, Luca.
-Cain si Abel sunt bine, sanatosi. Toți copii sunt afectați in perioada asta, mai ales Easther, care intelege cam prea multe lucruri pentru varsta ei.
-Da, fu tot ce mai spuse Melanie inainte ca tacerea sa se lase din nou peste cei doi.
Cateva minute o doctorița cu privire blândă s-a apropiat de usa salonului cu un aparat urias, pe roti.
-Buna ziua, spuse femeia. E cineva aici din familia lui Alice Da'Vierr?
-Sunt mama ei, ii spuse Melanie imediat, sarind ca arsa. Ce s-a intamplat?
-Doamna Da'Vierr, numele meu este Stella Alves, sunt medic obstetrician. Sunt aici ca sa verific sarcina fiicei dumneavoastra.
Tacerea de numai cateva secunde ce a urmat a fost foarte gălăgioasa. A rasunat in mintea mea, cu surle si trâmbițe. Nici macar nu imi permisesem sa ma gândesc la faptul ca Alice era, pana la urma, insarcinata. Nu ma gandeam la nimic inafara de ochii ei superbi care nu voiau sa se deschidă odată.
          -Pot sa intru si eu? Intreba Melanie suspinand ușor.
          Eram aproape sigur ca plange din nou.
          -Imi pare rau, doamna, dar numai tatăl copilului poate asista la consultatie, mai spuse femeia inainte de a împinge usa salonului.
          Melanie strabatu cei doi pasi care ne desparteau si s-a oprit in fata mea. Nu m-am uitat in ochii ei, dar mi-am ridicat privirea, mai mult din politete, ca sa stie ca o văzusem.
          -Intra acolo si asigura-te ca totul e in regula, imi spuse femeia fara nici un drept de apel.
          Nu m-am miscat. N-am vorbit. Voia sa ma asigur ca totul e in regula cu Alice? Pentru ca nu ma interesa de nimic altceva inafara de ea si nu intentionam sa depun nici un fel de efort decat dacă era vorba despre ea.
          -Alex, scrasni Melanie printre dinti. O sa intri acolo, o sa fii ochi si urechi la ce spune si face medicul acolo. Mergi!
Ochii mei au fulgerat-o violent. Cred ca aia a fost prima data când am avut o reactie evidentă in fata cuiva si a ceva. M-am uitat la ea de parca eram pe cale sa o omor si nu parea sa dea doi bani pe mine.
-Mergi acolo! Tipa si ma împinse cu ambele maini spre usa deschisă pe care tocmai iesea asistenta.
M-am lovit cu soldul de coltul caruciorului. Femeia si-a cerut scuze si a plecat in graba.
Melanie ma împinse din nou si apoi din nou si închise usa in urma mea. Stăteam in picioare, ca un tembel, holbandu-ma la Alice a mea, frumoasa mea adormita care nu voia naibi sa se trezească odată.
-Da? Spuse doctora ridicându-si ochii din foile pe care le citea. Va pot ajuta cu ceva?
N-am fost in stare nici sa ma mișc, nici sa scot vreun sunet. Doar am ramas așa, in picioare, uitându-ma de la Alice la doctorița si inapoi.
-Trebuie sa verific sarcina, v-am explicat. Sunteți tatăl copilului?
Am incuviintat anemic dand din cap. Habar n-am cum de a reușit sa vada si ea asta. Mi-a zâmbit larg.
-Intrați atunci, ma indemna ea. Luati loc. Incep imediat.
Mi-am tarat picioarele pana la marginea patului lui Alice, m-am aplecat si am pupat-o pe frunte, apoi m-am asezat pe scaunul ce-mi devenise casa si iad. Am luat-o de mana si i-am mangaiat dosul palmei cu degetul mare, in timp ce ma holbam la chipul ei superb.
De ce nu deschizi ochii, bebe Da'Vierr? De ce nu te trezesti?
          -Cum va numiti, domnule? Ma intreba femeia lasand deoparte dosarul medical.
          -Alexander Marshall, mi-am auzit vocea răgușită si forțată, după atatea zile de revolta muta.
          Ma durea gatul si aveam muschii fetei si limba amortite si tensionate de la atâta incordare.
          -Domnule Marshall, după cum au constatat colegii mei la controalele anterioare, sarcina nu a fost afectata in urma accidentului, dar in primul trimestru de sarcina lucrurile pot fi foarte incerte si situația se poate schimba peste noapte. Partea buna e ca nu au existat sangerari.
          -Ii poate face rau lui Alice? M-am trezit întrebând la fel de răgușit si forțat.
          -Ce anume? Ma intreba femeia clipind buimacă.
          -Chestia asta, am spus facand semn cu barbia spre stomacul ei.
          -Sarcina? Nu, domnule Marshall. Viata domnișoarei Da'Vierr nu a fost pusă nici o secunda in pericol de aceasta sarcina, ma informa femeia cu vocea mai rece si mai dura decat inainte.
          Ma durea fix in cot de părerea ei legata de mine. Paream insensibil dacă imi numeam copilul o chestie si nu ma interesa de sarcina aia decat atat cat ținea de modul in care o afecta pe Alice? Da, cel mai probabil aratam ca un monstru prin ochii oricui din punctul asta de vedere. Ma interesa in vreun fel? Nu. Absolut deloc.
          Doctorița a tras cearșaful de pe Alice pana sub solduri si i-a ridicat camasa de noapte pana sub sani. Abdomenul ei era complet expus, cu cicatricea proaspata a operației întinsa pe jumatate din suprafata. Mi s-a strans stomacul. Aveam impresia ca as putea sa lesin chiar acolo.
          -O sa va explic tot ce fac, ma informa doctorița. Acesta este un gel, pentru ecografie. Ar trebui sa folosesc un capăt special pentru ecografie interna, dar e foarte complicat dar fiind starea domnișoarei Da'Vierr. Sa vedem ce putem face cu asta, murmura mai mult pentru sine si așeza un aparat pe burta lui Alice, undeva foarte, foarte jos.
          Am refuzat tacit sa imi mut ochii de la chipul ei cu toate ca eram curios de ce face femeia acolo. Apasă in continuu pe butoane, murmura si ofta.
          -Imaginea nu e prea clara, ma informa ea, dar...ah, iată-l! Chitai apoi, reusind sa para cumva...fericita. Buna, micutule! Mi-ai dat emoții.
          Am strans din dinti cat de tare am putut, atat de rau incat mi-am auzit măselele macinandu-se unele de altele.
          -Totul arata bine, ma informa doctora. Sarcina pare a avea putin peste opt săptămâni, dar nu pot știi sigur pana când nu aflu data ultimei menstruații a domnișoarei Da'Vierr. Sa vedem dacă reusim sa ii prindem pulsul, mai spuse apoi ganditoare.
          Alte mormaieli, mai multe butoane apăsate cu precizie si apoi...
Bum. Bum. Bum.
          Ochii mi s-au ridicat spre monitor inainte de a ma putea opri. Am văzut ritmul cardiac ce rasuna in jur si era monitorizat in același timp pe ecran. Am văzut si...chestia aceea ciudata si diforma de pe ecran.
          Am tresărit atat de tare incat m-am lovit cu genunchiul in marginea patului si mi-am mutat din nou ochii la Alice. Puteam sa bag mana in foc ca ma strânsese de mana.
          Nu, o luam razna. Era la fel de nemișcată, la fel de adormita ca in ultimele zece zile. Nici macar un muschi nu-i tresărise in corp de când iesise din operație.
          O luam razna.
          -Sarcina este in regula, ma informa doctora atunci când sunetul ce rasuna din aparat s-a oprit. Totul arata perfect normal. Fatul are pulsul foarte puternic si rapid, o medie de 152bpm si este activ.
          -Cum adică activ? M-am rastit incruntat.
          -Adică se mișca, domnule Marshall. Bebelusii se mișca in burtile mamelor lor încă de la cinci săptămâni de sarcina. Durează mai mult doar pana când miscarile devine suficient de puternice incat sa le poata simti si mamica.
          Adică...chestia aia era vie si se mișca in Alice a mea...in timp ce ea era atat de nemișcată? Mi s-a zburlit parul pe ceafa si am avut impresia ca o sa vomit.
          Doctorița șterse resturile de gel de pe abdomenul plat al lui Alice, i-a asezat camasa de noapte si i-a tras cearșaful pana aproape de piept.
          -As spune ca e o fetița, dacă ar fii sa ma iau după superstițiile populare, mai arunca femeia intr-o doara in timp ce isi strângea lucrurile.
          -Poftim? Am întrebat incruntandu-ma la ea.
          -Bebelusul, ofta ea lung. As spune ca e fetița, pentru ca are pulsul foarte rapid. Baietii au pulsul mai lent, sau cel putin asta spune un mit popular.
          Se ridica si incepu sa împingă aparatul ăla spre iesire.
          Usa s-a închis in urma ei, rasunand cu ecou in golul minții mele. Nu ma puteam gandi la nimic. Nu ma puteam mișca. Încă aveam impresia ca Alice ma strânsese de mana, naiba sa ma ia. Dacă nu mi se paruse? Dacă chiar ma stransese de mana? Dacă sunetul pulsului chestiei aleia reusise sa străpungă bariera aceea care o ținea departe de mine?
          Usa s-a deschis din nou si doar Melanie a intrat in salon. S-a oprit in cealalta parte a patului si si-a trecut palma peste fruntea si obrazul fiicei sale.
          -Ce a spus doctorița? E vreo problema? Ma intreba apoi ceva mai binevoitoare decat fusese atunci când ma îmbrâncise in salon.
          Am clătinat anemic din cap, fara sa ma uit la ea. Nu-mi puteam desprinde ochii de chipul lui Alice, asteptand sa ma stranga din nou de mana.
          -Bebelusul e bine? Vru Melanie sa stie apoi.
          Am incuviintat pe muteste, scrasnind din dinti.
          Femeia rasufla usurata si ofta lung.
          -Slava Domnului, suspina apoi si se prăbuși pe scaun.
          N-am reușit sa-mi controlez complet furia care ma indemna sa o prind de umeri si sa o scutur din toate incheieturile. Doamne, ma uitam la ea de parca eram la un pas distanta de a o ucide.
          -Îți pasa atat de mult de chestia asta când Alice e in starea in care e?! Am reușit sa o intreb cu vocea tremurandu-mi ingrozitor din cauza furiei abia reținute.
          Erau primele cuvinte pe care i le spuneam in ultimele zile, pe care le spuneam cuiva in ultimele zile, inafara de cele adresate doctoriței putin mai devreme. Dacă Melanie a fost surprinsa atunci ca vorbisem, nu știu, pentru ca nu a lasat nimic la vedere. S-a uitat lung la mine. Nu parea furioasa, nici macar suparata ci doar foarte obosita.
          -Cum as putea sa pun o viata mai presus de alta? Ma intreba ea. Alice e fiica mea iar bebelusul e nepotul meu. Copii copiilor mei merita sa traiasca la fel de mult ca si părinții lor, Alex. Bineînțeles ca imi pasa de bebelus, mai ales pentru ca știu ca lui Alice ii pasa de el.
          -Nici macar nu știa ca e insarcinata! Am răbufnit, țipând de-a dreptul, uitând unde sunt si de ce sunt acolo.
          -Ești sigur? Ma intreba Melanie privindu-ma răbdătoare...ca o mama.
Am oftat si mi-am trecut ambele maini peste fata de cateva ori. Mi-am asezat coatele pe genunchi si mi-am prins radacinile parului intre degete. Doamne, as fi dat orice ca Alice sa-si treaca din nou mana prin parul meu.
-A făcut un test de sarcina acum cateva săptămâni, in seara in care am dus-o la concert, m-am auzit spunand cu jumatate de gura, cu vocea pierdută undeva intre acea amintire si imaginea mainii nemișcate a lui Alice din fata ochilor. A ieșit negativ. Nu știa ca e insarcinata.
Melanie nu mai spuse nimic cateva clipe, dar ii simteam privirea incercand sa ma străpungă pana in adancul sufletului. Nu voiam sa mai spună nimic. Voiam sa toată lumea sa taca naibi din gura si singura persoana care sa vorbească sa fie Alice. Dar providenta nu ma ascultase niciodată, așa ca de ce ar fi început sa o facă tocmai atunci?
-Habar n-am ce înseamnă bebelusul asta pentru tine, ma anunta Melanie si mai ca mi-a ieșit din gura cuvantul nimic, dar a continuat sa vorbească. Nici nu imi pasa, defapt. Nu imi pasa nici ce înseamnă pentru ceilalti. Știu doar ca pentru mine este o speranta. Si știu ca Alice e suficient de încăpățânată incat sa se agate de speranta asta cu dintii si mainile si picioarele.
Am pufnit si am clătinat din cap.
Femeia era atat de îndurerată de starea fiicei sale incat incepuse sa o ia razna, sa vada speranta in locuri întunecoase. Da, asta trebuia sa fie.
Dar mai era ceva ce ma zgandarea, adanc de tot, in cele mai intortocheate cotloane ale minții mele. Dacă avea dreptate? Dacă Alice chiar ma stransese de mana mai devreme, când a auzit cumva pulsul chestiei aleia?