poeme născute din sângele cosmosului
,,și-n ultima zi,
îți mai aduci aminte
de pe când
străbunica ta îți șoptea,
Dumnezeu s-a odihnit.
așa ne-am lăsat
și noi iubirea
să se odihnească,
să se ofilească și
să se sinucidă
de coastele noastre
c...
Ești un copil cuminte, copil cuminte, copil cuminte. Nu, nu sunt copil cuminte, copil cuminte, copil cuminte. Sunt copilul ciudat, copilul ciudat, copilul ciudat. Copilul ce-și așteaptă moartea atunci când lumina nu-l iubește.
Ce v-ar face să credeți că-s cuminte? Voi n-aveți idee ce fac în timpul liber. Am timp liber, dar libertatea sufletului meu mi-i sugrumată puțin câte puțin de misterul lunii și de umbrele cavoului în care mi-s moarte visele. Ei nu știu, lumino, cât de mult te iubesc. Nu știu. Nu știu. Ei nu știu.
Te visez mai frumos atunci când șarpele nu vrea să mă muște și nu vreau să mă trezesc. Mă pseudodroghez cu tine și știu că-mi aparții pe întregime. Dar oare te merit, lumino? Oare tu mă iubești așa cum eu te iubesc? În prima noapte de război mi-am ucis lacrimile și le-am zidit. În ultima zi de război mi-am ucis sufletul și l-am făcut lumină ca să se unească cu tine, lumino.
Ești o pseudorespiratie și asta nu-mi face rău. Nu-mi face. Dar nu-mi face. Deși îmi curge sângele din nas. În fond nu e sânge, sunt lacrimile tale, odorul meu, și te rog, crede-mă, ți-am adus flori sa mă mențin pe mine vie și pe tine mai fragilă, pe tine fragilă, doar pe tine mai fragilă. Și plină de viață, de atâta eu, de atâta soare suferind și atâta lună afectată de lacrimi de stele.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
