Vieți ascunse II

16~

- Domnule! Dar noi suntem singurii care știm. Vom apăra informația asta cu propriile vieți, cum am făcut până acum! Ne-am câștigat încrederea și putem păstra secretul aici și doar aici! Dacă vreunul din noi va dezvălui secretul va fi condamnat la moarte prin tortură! Vă rugăm, nu ne lăsați!!! Îmi asum ieșirea în față! ~ Alec

Oliver și-a închis ochii zâmbind.

- Dacă exista ceva ce iubesc cel mai mult la organizație, este respectul de care dați dovadă. Apreciez faptul că mă vreți înapoi. Apreciez faptul că mă respectați cu propriile vieți, însă, din păcate, jurământul identității a fost încălcat. În plus, noul vostru șef vrea respect. ~ Oliver

Oliver și-a întors privirea către Anto. A mers mai apoi cu pași lenți către el.

- Nu-i așa, Anto? ~ Oliver
Șoptește către acesta.

- Îmi pare rău că vă las, dar nu am de ales. Mă bucur că am avut grijă de voi atât timp. E timpul să plec acum. Succes, șefule. ~ Oliver

Oliver a venit la mine și m-a pupat pe cap. L-am luat în brațe. Nu-mi păsa că toată organizația se uita la noi. I-am ridicat puțin masca, la fel făcând și cu a mea, trăgând-ul într-un sărut.

- Nu pleca... ~ Hector
Îi șoptesc eu.

- Ne vedem acasă. ~ Oliver
Spuse plecând.

M-am uitat la Oliver până în clipa în care a ieșit din încăpere, închizând ușa după el. Mi-am intros privirea către Anto.

- Sper că ești fericit acum. ~ Hector
Spun nervos și trist în același timp.

I-am trântit hârtiile în brațe și am plecat din sala principală. Nu avea rost să mă duc după Oliver. Când își propune ceva, nimeni nu-l poate opri din a face acel ceva.
.
.
🥀Oliver pov :🥀
.
.
Ajuns acasă, m-am dus direct în dormitor. M-am schimbat în pijamale și m-am trântit în pat. Încă nu pot să cred că mi-am lăsat garda jos.

Oare...m-am înmuiat...? Totuși, celorlalți le este la fel de frică de mine. Nu. Trebuie să fi fost doar faptul că m-a lovit la punctul slab. Deși...având în vedere că sunt conștient că Hector e slăbiciunea mea principală, trebuia să fiu și mai pregătit. Trebuia să mă aștept că ceva urmează să se întâmple. De ce altfel m-ar fi lovit în punctul slab...?

M-am oprit din a mă gândi prea mult la tot și mi-am tras plapuma până peste cap.

- Merit măcar un pui de somn, nu-i așa...? ~ Oliver

Mi-am spus cu voce tare.

Mi-am închis mai apoi ochii și m-am lăsat purtat de lumea viselor.
.
.
.

„Timpul e în mâinile tale.”

.
.
.

„Deși este în mâinile tale, este scurt...”

.
.
.

„Puterea ta nu aparține acestei lumi.”

.
.
.

M-am trezit transpirat. Adrenalina se afla în tot corpul meu. Mă simțeam puțin amețit.

Ce naiba...

Îmi zic în gând.

Am observat mai apoi că Hector era lângă mine. Dormea.

Cât e ceasul...?

Am luat telefonul și am verificat. Era ora 03:00.
Am decis să mă culc inapoi pentru încă câteva ore.
Deși am încercat să mai dorm, nu am reușit. Visul pe care tocmai îl avusesem nu-mi dădea pace.
Minute bune de holbat pe tavan trecură. Hector se trezi la un moment dat. L-am tras ușor într-o îmbrățișare și l-am pupat pe cap.

— Neața. ~ Oliver

— Neața. Ai dormit bine? Când am ajuns acasă dormeai buștean. ~ Hector

— Am dormit bine. ~ Oliver

— Mă bucur să aud asta.  ~ Hector

Visul nu-mi dădea pace. Faptul că nu i-am spus lui Hector imediat nu ajuta. Mă simțeam prost să „mint”.
Cu toate acestea, cum era să-i spun?
Cum era să-i spun că am visat un loc anume dintr-o pădure.
Cum era să-i spun că mai apoi am văzut un ceas. Era pe jos fix în locul acela.
Cum era să-i spun că totul s-a făcut negru și o voce a spus „Timpul e în mâinile tale.”. Apoi alt cadru cu spatele ceasului, pe care era scrisă data când Anto m-a demascat, apăruse focusându-se pe dată. Din nou cadrul negru și vocea spunând „Deși este în mâinile tale este scurt...”. Ultimul cadru îmi arăta Pădurea Neagră, iar vocea spunea „Puterea ta nu aparține acestei lumi. ”.
Cum era să-i spun că mă simțeam atras de tot și că simțeam cum ceva mă cheamă acolo. Mai ales în condițiile în care toată lumea știe că Pădurea Neagră este blestemată și că cine a intrat acolo nu a mai ieșit. 

Hector m-a tras într-o îmbrățișare strânsă. L-am sărutat și l-am strâns în brațe.

— Ești în regulă? Pari obosit. ~ Hector

— Totul e bine, am avut doar un vis ciudat, atât.. ~ Oliver
Spun ezitând.

— Povestește-mi. ~ Hector

—E ok, pe bune. Trebuie doar să merg undeva. Vreau doar să...verific. ~ Oliver

— Să verifici ceva? Ce să verifici? Ai spus că o lună de zile nu te atingi de organizație. În fine, nu ai spus-o așa, dar cu toții știm că la asta te-ai referit. ~ Hector

—Nu are legătură cu organizația, dar nu te îngrijora, mă voi întoarce în câteva ore. În plus, nici nu am spus că voi pleca acum. Nici măcar nu știu dacă e o idee bună să verific. ~ Oliver

— Sunt sigur că vei găsi un răspuns mai devreme sau mai târziu. Până atunci, hai să servim micul dejun. ~ Hector
.
.
Zilele treceau, iar gândul la acel vis nu-i dădea pace lui Oliver. În fiecare noapte, visa același lucru, aceeași voce și același ceas. Niciodată nu reușea să doarmă destul. După ce visul își făcea apariția, somnul dispărea pur și simplu. Toate până când Oliver s-a decis că ar fi timpul să se după în pădure.
.
.
Am decis să merg pe jos până la pădure.
Ieșit pe ușa casei am știut că nu mai e cale de întoarcere. Deși ceva îmi spunea să intru înapoi în casă, nu am făcut-o. Am început să merg. Ceva se simțea în neregulă cu pădurea, așa că nu voiam să risc niciun fel de accident. Nu știu cât de departe de casă se afla, așa că am mers până am ajuns.
A durat ceva, într-adevăr. În jur de o oră jumate de mers pe jos. Cu toate astea, nu a fost atât de departe.

M-am uitat la pădure înainte de a intra. Exact aceeași ca în vis. Parcă...ceva de dinăuntru mă striga, deși altceva îmi spunea să plec. Mi-am închis ochii timp de câteva secunde și am...

.
.
Va urma...
.
.