Vieți ascunse II

33~

— Bagă la cap ce urmează să-ți spun acum. Odată ce termin cu toată nebunia asta, o să regreți că te-ai atins de masca și costumul meu. ~ Oliver

Anto s-a uitat la mine, simțindu-l cum zâmbea pe sub mască.
L-am apucat de cămașă trăgându-l către mine.

— AI ÎNȚELES, IDIOTULE?! ~ Oliver

Am țipat, ținându-l strâns de haine. S-a uitat la mine nefăcând nimic.
I-am dat drumul aruncându-l pe jos.

— Ugh. ~ Oliver

Am murmurat eu.

Oliver, varianta umană, era pe jos în șezut, sprijinindu-se în coate. Avea pe față doar vânătăi și răni de la bătaia primită de la Anto. L-am ajutat să se ridice și l-am dus înapoi în casă. Hector, Zack și Yu ne-au urmat înăuntru. Toți am luat loc pe canapea, unde am început să discutăm despre cum urma să-l trimitem pe Oliver om în dimensiunea lui.

— Trebuie să te ajutăm să te întorci în dimensiunea ta. ~ Zack

M-am aplecat ușor în față, punându-mi coatele pe genunchi.

— ...Avem o problemă. ~ Oliver

Am spus eu lăsându-mi capul în jos. Toate privirile s-au îndreptat asupra mea, mai apoi o liniște apăsătoare a acaparat camera.
Am tras aer adânc în piept, expirând zgomotos.

— Anto are dreptate. Puterile mele... Nu mai există. Au dispărut odată cu amintirile, dar n-au mai apărut înapoi. ~ Oliver

— Nu-i momentul pentru glume, Oliver. ~ Zack

M-am uitat într-o parte înainte de a-mi ridica privirea către Zack.

— Mi-aș dori să fie doar o glumă... ~ Oliver

Am oftat zgomotos plecându-mi capul înapoi în jos.

Zack s-a uitat la mine o perioadă scurtă de timp, apoi și-a îndreptat privirea către Yu. Acesta nu a zis nimic, gândindu-se la o soluție.

— Puterile tale au dispărut odată cu amintirile pentru că universul a încercat să refacă echilibrul. De aceea varianta ta umană a început să aibă viziuni. Acum că te-ai întors, însă, ar trebui să-ți fi recăpătat puterile. Varianta ta umană nu a căpătat nimic, în afară de niște viziuni, care sunt de fapt amintirile tale. ~ Yu

— Atunci? Unde sunt puterile lui? ~ Hector

Yu s-a uitat la Hector.

— Nu sunt sigur, însă un lucru e cert. Nu au dispărut complet. ~ Yu

— Ce vrei să spui? Nu mai am puteri și nici varianta mea umană nu le are. ~ Oliver

— Lasă-mă să-ți explic. ~ Yu

Spuse Yu punându-și mâna pe spatele meu.

— Fiind unul dintre Cei doi Aleși, ultimul spirit din specia ta și având peste 2000 de ani, fără puteri, corpul tău nu ar rezista. Dacă puterile ți-ar dispărea complet, ai deveni un om normal. Și din moment ce oamenii normali nu trăiesc 2000 de ani, ai îmbătrâni instant, căzând lat. Un proces dureros de câteva secunde, de altfel. ~ Yu

— Deci, din moment ce încă trăiește, puterile lui încă se află undeva, nu? ~ Zack

Yu a dat ușor din cap, aprobând.

— Dar totuși, varianta mea umană nu se poate întoarce înapoi în dimensiunea lui fără puterile mele. Corpul oamenilor normali n-ar rezista să treacă prin portal. Și din moment ce e varianta mea umană, ar trebui să-i creez un scut pe tot corpul care să-l țină în viață până ajunge acasă. ~ Oliver

— Ai rămas la fel de inteligent. Într-adevăr, tu ești cel care-l poate duce acasă întreg. De aceea, trebuie să găsim o soluție de a-ți recăpăta puterile cât mai rapid. În momentul de față, în dimensiunea oamenilor, nu se mai află niciun Oliver, iar aici, avem doi. Universul va încerca să găsească o soluție pentru asta, și nu cred că va fi prea plăcută pentru niciunul dintre voi. ~ Yu

A spus Yu uitându-se la mine și la varianta mea umană.

— Și cum ar trebui să-i redăm puterile? ~ Zack

— Asta e problema. Nu știu... ~ Yu

M-am uitat în ochii lui Yu încercând să mă gândesc la o soluție. Undeva, adânc în mintea mea, aveam o idee, însă, nu mă puteam gândi la ea. Era...ca un lapsus. Știam, dar în același timp nu știam. Voiam să zic ceva, aveam ideea și soluția în inconștient, încercând parcă să ajungă în subconștient. Cu toate acestea, conștientul nu mă lăsa să scot la suprafață soluția pe care o aveam ascunsă în mintea mea...

— O știu, dar... n-o știu. Am soluția, dar... nu mă pot gândi la ea... ~ Oliver

Yu s-a uitat la mine, observând lupta din capul meu.

— Am un sentiment cunoscut... ~ Yu

— Da... este... ceva foarte familiar. De parcă, aș mai fi trăit asta odată. ~ Oliver

Zack și Hector s-au uitat la noi în timp ce varianta mea umană părea a fi într-o transă, parcă cu capul în nori. Se holba într-un punct fix nefăcând nimic. Se uita în gol, părând deconectat complet de realitate.

— Arată ca doi pești care ar face selfie-uri cu 0.5 unul altuia. ~ Hector

I-a șoptit Hector lui Zack, uitându-se la mine și la Yu.

— Sentimentul ăsta...e familiar... ~ Oliver

Yu nu a spus nimic, ci doar s-a uitat la mine, parcă blocat. Încerca să-și amintească ceva, căutând răspunsul parcă în ochii mei.
Nu după mult timp ambii am realizat ce era de fapt sentimentul acela cunoscut.
Ne-am mărit ochii uitându-ne unul la altul.
Ulterior, am spus în sincron, într-o armonie de parcă am fi fost unul și același : .......

.
.
.
Va urma...
.
.
.