Vieți ascunse II

29~

Hector s-a uitat la mine observând cum lacrimi după lacrimi mi se scurgeau pe față. Am încercat să le ascund, însă nu am reușit.  M-a tras într-o îmbrățișare strânsă și m-a ținut preț de câteva secunde bune.

— E-nregulă... E normal să-ți fie dor... ~ Hector

— Dar e atât de greu! Am stat un an întreg fără să-i dau de urmă, gândindu-mă la ce e mai rău! Iar acum, mă simt de parcă istoria se repetă. El e acolo, eu sunt aici, și nu pot face nimic să mă întorc. Sper că e în siguranță cu Jayden și Zack... ~ Oliver

— Îmi pare rău... N-ar fi trebuit să fac ce am făcut... ~ Hector

O liniște apăsătoare a cucerit atmosfera. Pentru o perioadă bună de timp niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. N-am putut să-l privesc pe Hector în ochi. Mă simțeam slab și patetic, de parcă întradevăr nu mai exista nicio soluție pentru nimic. M-am uitat în gol încercând să-mi revin. Am spart însă liniștea spunând :

— Mă iubești? Adică.. pe Oliver om? ~ Oliver

Hector s-a uitat la mine. Nu se aștepta la o astfel de întrebare dintr-o dată.

— Eu...da. Mai ales pe Oliver pe care îl știu eu. ~ Hector

Am dat din cap încet.

— Am stricat eu sentimentele pe care le ai pentru mine...? ~ Oliver

— Da... ~ Hector

— Dacă totul s-ar întoarce la normal, te-ai mai întoarce la Jayden? ~ Oliver

— Nu... Mi-e dor de Oliver pe care îl știu... Oliver eu... Încă te iubesc. ~ Hector

L-am sărutat pe Hector, iar acesta a adâncit sărutul.

— Te iubesc, Oliver.. ~ Hector

— Și eu te iubesc, Hector. ~ Oliver

Cu toate că numele erau aceleași, ambii știam că în gândul celuilalt se afla partenerul din lumea fiecăruia.

Hector s-a uitat la mine distanțându-se ușor.

— Oliver, cum ai de gând să te întorci acasă? ~ Hector

Preț de câteva secunde nu m-am putut gândi la nimic. Mintea mea era goală, de parcă toate ideile pe care le-aș fi putut avea m-ar fi ocolit. De parcă nimic pe lumea asta nu era un răspuns, sau o soluție. Am oftat zgomotos înainte să vorbesc.

— Nu știu... Chiar nu știu. ~ Oliver

— Vrei să spui că e posibil să rămân blocat cu tine pentru tot restul vieții mele?? ~ Hector

— Hey. Om sau nu, sunt încă Oliver. În plus, voi oamenii muriți pe la 80-90 de ani. Eu trăiesc de 2000 de ani încoace, dacă nu mai mult. Dacă rămân aici, tot eu voi fi cel care va suferi fără tine... ~ Oliver

— Asta înseamnă că odată și odată și Oliver om va muri în dimensiunea aia... ~ Hector

— Exact. Apoi Hector va suferi mult după el. ~ Oliver

Hector a oftat încet gândindu-se la toate lucrurile care i s-au întâmplat.

— Trebuie să clarific lucrurile cu Zack și Jayden.. ~ Hector

— Nu te deranja. Zack mi-a spus că pentru el a fost doar o aventură de-o noapte. ~ Oliver

— Ce?! Nemernicul... Ugh. ~ Hector

— Cât despre Jayden... mă voi ocupa eu personal. ~ Oliver

— Ok, știu că nu ești om și toate cele, dar nu vreau să te atingi de nimeni cunoscut. Nu vreau victime în propria casă. ~ Hector

— Hm? Mă refeream la faptul că îi voi spune chiar eu cum stă treaba. Chiar mă crezi atât de meschin încât să-l fac următoarea victimă? ~ Oliver

— A... Păi atunci totul e în regulă, presupun... ~ Hector

Am zâmbit cu colțul gurii pentru un moment scurt apoi l-am tras din nou pe Hector într-o îmbrățișare.

— Mergem acasă? ~ Oliver

— Da... ~ Hector

Am dat din cap aprobând și am pornit mașina conducând spre casă.
Drumul nu a durat mult, in jur de 10 minute, iar când am ajuns înapoi, m-am dus direct la Jayden pentru a clarifica lucrurile cu el.
Am urcat scările mergând către camera lui. M-am oprit în fața camerei ciocănind la ușă. Pe urmă, am intrat după ce mi s-a dat permisiunea.

— Oliver? ~ Jayden

— Hey, ai câteva minute libere? Vreau să discutăm ceva. ~ Oliver

Jayden s-a uitat la mine în liniște, într-un final acceptând.

— Da, sigur.. Stai jos. ~ Jayden

Am aruncat un zambet înainte de a mă așeza pe marginea patului. Jayden s-a pus pe scaunul de la birou și s-a întors către mine.

— Despre ce vrei să discutăm, Oliver? ~ Jayden

— Despre...

.
.
.
Va urma...
.
.
.