Vieți ascunse II

22~

A trecut ceva timp de când am ajuns în lumea oamenilor. Totul este atât de diferit. Nimeni nu are puteri în afară de mine. Toți sunt atât de normali, în afară de mine. Ba mai rău, am început să uit lucruri. Nu mai știu aproape nimic despre organizație. Nu știu cine este Cel din Umbră. Îmi simt puterile din ce în ce mai slabe pe zi ce trece. Și dacă asta nu era de ajuns, am început să uit ce fel de puteri am. Nu-mi amintesc niciun mod de a ieși de aici. Nici măcar nu-mi mai amintesc cum este dimensiunea din care vin.

Când am realizat că uit anumite informații, am început să notez într-un jurnal lucruri pe care încă mi le aminteam. Totuși, când citesc acel jurnal, nu pot să-mi amintesc nimic din ce este scris în el, așa că sfârșesc întrebându-mă dacă este adevărat.

Am observat însă altceva... Mă simt de parcă aș avea nevoie să fac rău... Uneori, în timpul nopții, ies afară și omor oameni nevinovați. Mă simt bine făcând-o și...mereu simt nevoia de mai mult. Nu știu de ce, dar mă liniștește oarecum.

Nici de data asta nu era diferit. Eram afară, căutând victima perfectă. Aveam la mine un pistol și un pumnal, pregătit pentru a-mi satisface plăcerea ce devenise obsesie.

N-a durat mult până am găsit prima victimă din noaptea aceea. Un bărbat îmbrăcat într-un halat de baie și papuci de casă, ieșind din magazinul de la colțul blocului. Am așteptat momentul potrivit, iar când a trecut prin fața mea, l-am tras între două clădiri și i-am acoperit gura. În cealaltă mână țineam pistolul. I-am așezat arma la tâmplă și m-am uitat cu o privire rece în ochii lui. Era speriat și puteam observa asta. Corpul îi tremura, inima îi bătea accelerat, iar ochii îi erau înlăcrimați.

— De ce voi oamenii sunteți atât de speriați de moarte? ~  Oliver
L-am întrebat uitându-mă la starea în care era.

— Poate că nu-mi amintesc prea multe, dar n-o să uit niciodată cum am ieșit din mormânt și m-am târât până acasă. ~ Oliver

Privirea bărbatului a devenit și mai îngrozită ca înainte. N-am mai stat pe gânduri și l-am împușcat imediat. Bărbatul a rămas fără suflare imediat, iar corpul a căzut pe jos instant.

Un zambet și-a făcut ușor apariția pe fața mea, eu nerealizând acest lucru. Ceva, însă, mă făcea să vreau mai mult de la acel cadavru. M-am apropiat de corpul întins al bărbatului.

Mirosul de sânge era parcă mai puternic decât de obicei. Șiroaiele care se scurgeau din capul victimei aveau o culoare intensă de roșu. Mi-am dres ușor degetele prin balta în care stătea cadavrul. Culoarea atât de intensă, mirosul atât de puternic...ceva m-a făcut să ling puțin din sângele de pe mâna mea. Mi-am mărit ochii la gustul dulce al lichidului roșu. Atât de...bun.
Nu m-am putut abține așa că am început să beau tot mai mult. Nu a durat mult până ce am secat complet cadavrul de sânge.

Terminând, am realizat ceea ce tocmai făcusem. M-am uitat la mâinile mele, la corp și la hainele de pe mine care erau pătate.

— Ce am ajuns...? ~ Oliver
Mi-am șoptit.

Mă simțeam de-a dreptul nebun, și cu toate acestea, mă simțeam viu. Sângele acela...rana cauzată de pistol... privirea speriată a bărbatului...toate acestea mă făceau să mă simt viu.

Am aruncat o privire peste corpul neînsuflețit al bărbatului încă odată. Am oftat ușor întorcându-mă cu spatele la cadavru. Am ridicat pistolul de pe jos și l-am băgat în husa legată de curea.

Mergând către casă după ce mi-am satisfăcut pofta, am simțit o vibrație ușoară în buzunarul pantalonilor. Am scos telefonul din buzunar, observând că suna. M-am holbat puțin la ecran când am realizat că mă sună Hector. Am răspuns într-un final, ducând telefonul la ureche.

— Hector? De ce nu dormi la ora asta? E târziu. ~ Oliver

— Eu de ce nu dorm? De ce nu ești tu acasă?? Pe unde umbli?! ~ Hector

Am rămas mut la auzul întrebării lui. M-am oprit din mers și m-am uitat într-un geam al unei clădiri. Reflexia mea era foarte clară. Un maniac îmbrăcat la patru ace, cu pantaloni de stofă, cămașă albă, pătată de sânge, cu mânecile suflecate și o vestă peste cămașă. Un criminal care umbla liber prin oraș omorând oameni nevinovați. Un monstru parcă cu sânge rece care tocmai secase un cadavru de sânge...
Hector a observat liniștea inevitabil.

— Oliver? Oliver! Ce faci acolo?! ~ Hector

— Eu...am ieșit să mă plimb prin oraș...  ~ Oliver

— Prin oraș- Oliver, e 3 dimineața, ce faci afară la ora asta?! Îmi fac griji... ~ Hector

Griji, dar tocmai am omorât un bărbat. Griji, dar port cu mine un pistol și un pumnal. Griji, dar am secat un cadavru de sânge. Griji, dar sunt înalt și bine făcut. Griji, dar ucid cu sânge rece...

— Hector, nu te îngrijora. Sunt bine, tocmai mă îndreptam spre casă. ~ Oliver

— Ăsta nu e răspunsul la întrebarea mea. Ce faci afară la ora asta?? ~ Hector

Mi-am luat privirea din geamul clădirii și am continuat să merg mai departe.

— Nu-ți pot răspunde la această întrebare. Cel puțin momentan. ~ Oliver

— Momentan? Oliver ce-mi ascunzi?? ~ Hector

— Dar, promit că într-o zi, îți voi spune adevărul... ~ Oliver

Am coborât telefonul de la ureche, simțind o lacrimă scurgându-se pe fața mea.

— Poftim? Oliver? Oli-    ~ Hector

Am închis apelul uitându-mă la ecranul telefonului.

— ...Când voi găsi o cale de a mă întoarce acasă. ~ Oliver

Mi-am spus încet, continuând să merg...