Vieți ascunse II

31~

Durerea trecuseră, însă în capul meu se auzeau mai multe voci. De parcă s-ar fi certat.
Am început să aud șușoteli în stânga și-n dreapta, de parcă m-ar fi chemat.
Lacrimile care se opriseră din curs erau acum uscate pe fața mea. Le simțeam reci, urma lor puțin vizibilă. Gândul mi-a zburat înapoi la situația în care mă aflam. Încă odată, am început să plâng zgâriindu-mă pe mână inconștient. Fiecare zgârietură era mai puternică și mai adâncă. Reușisem cumva să mă rănesc atât de tare încât sângele a început să mi se scurgă pe mână. Am rămas ușor blocat când în sfârșit am realizat ce fac și m-am uitat la rana proaspătă pe care tocmai o făcusem. Am luat aer adânc în piept, suspinând zgomotos.
Vocile nu se opreau din a se certa, dar nici lacrimile din a curge. Ceva însă m-a distras de la plâns. Niște pietre de mărimea unui pumn au început deodată să leviteze.
Pentru o secundă m-am panicat. Nu înțelegeam ce văd în fața ochilor. Să fi fost halucinant? Sau poate că mi s-au întors puterile. Dar ceva era ciudat, pentru că nu mă gândeam la puteri sau la folosirea lor.
Pietrele au început să se miște în față, ușor ușor, parcă înaintând. Acum chiar nu halucinam. M-am ridicat de jos, mi-am șters lacrimile cu mâna și am făcut doi pași înainte, mergând după pietre. Acestea au continuat să înainteze, parcă conducându-mă undeva. Mi-am dat seama că ceva se întâmpla, iar eu nu eram cel care își folosea puterile.
Am decis să urmez pietrele, înțelegând că ceva mă chema undeva.
Am mers o bună perioadă de timp, până am ajuns în fața unui templu în mijlocul nicăieriului. Era ciudat, pentru că eram destul de sigur că înainte templul nu era acolo. 
Deși eram foarte sceptic despre tot ce se întâmpla, am intrat în clădire ușor.

— Alo...? E cineva?  ~ Oliver

Am întrebat uitându-mă în stânga și-n dreapta

Vocile au început să se audă din nou, șoptindu-mi numele din toate părțile. Alte cuvinte și șușoteli puteau fi auzite, dar unele anume mi-au atras atenția : "Luptă dacă vrei să trăiești".
Câteva secunde mai târziu, ușa templului s-a închis instant. Singura cale de scăpare era să caut o altă ieșire, mergând prin templu.

Fără a mai avea vreo altă variantă, am început să înaintez ușor ușor.
La un moment dat, în timp ce mergeam prin templu căutând o ieșire, o creatură neagră, cu ochi mari și albi, dar corp de om, a ieși de nicăieri, sărind direct pe mine. Am fugit de îndată ce am văzut-o încercând să scap de ea. Începeam să obosesc de la alergat așa că aveam nevoie de un plan de scăpare. M-am uitat cu colțul ochiului în spate, și am alunecat pe sub picioarele creaturii. M-am ridicat rapid lovindu-i gleznele și genunchii, îngreunându-i mobilitatea. Am profitat de ocazie și am fugit mai departe.

Nu mult a durat până ce am dat de altă creatură, a cărei înfățișare era exact la fel.

Am fugit, am sărit și m-am ascuns, însă în final am fost încolțit de zeci de siluete negre.
M-am panicat puțin până să-mi dau seama cine sunt. Un om meschin care seacă cadavre de sânge pentru a se hrăni.
M-am încruntat uitându-mă la toate creaturile din fața mea.
Am început să mă lupt cu acestea. Le-am lovit pieptul în partea unde se află ficatul și le-am băgat bețe în gât pentru a le opri respirația. Le-am aruncat pietre în ochi pentru a le opri vederea. În final, le-am lovit la genunchi și le-am calcat pe glezne pentru a le îngreuna mobilitatea.
După o luptă aspră, în care nu m-am putut folosi de nimic, am reușit să dobor și ultima creatură neagră, parcă o umbră.
Nici creaturile nu au cedat ușor. Aveau gheare ascuțite cu care m-au zgâriat încercând să mă sfâșie. Erau ceva mai înalte decât mine și gândeau ca niște oameni.

Reușind să dobor și ultima siluetă, am căzut pe jos. M-am sprijinit de un perete, cu o mână pe stomac și una pe jos, respirând sacadat și greoi. Mi-am închis ochii pentru câteva secunde continuând să-mi trag sufletul.

Din păcate, nu mult a durat momentul meu de liniște căci am început să aud aceleași voci de mai devreme. Am deschis ochii în speranța de a vedea ceva, însă tot ce se afla în fața ochilor mei erau cadavrele, întinse pe jos.

M-am ridicat ușor de jos mergând prin templu în căutarea unei ieșiri. Aveam glezna suscită și eram lovit în punctul meu slab. Deși mă deplasam greu, nu am renunțat și am continuat să mă mișc.
La un moment dat, am găsit o cameră ciudată, parcă nepotrivită cu estetica templului. Camera nu avea ușă, ci doar o deschizătură lată și înaltă. Vocile au s-au făcut auzite încă odată. Șușoteli din stânga și din dreapta îmi străpungeau timpanele. Am pășit ușor înăuntru, uitându-mă prin jur.
Bineînțeles, câteva secunde mai târziu capul a început să mă doară. Rănile de pe corpul meu au început să mă usture mai tare, și simțeam cum mă înțepa inima. M-am strâns ușor de bluză, cu mâna pe piept, încercând să tolerez durerea. Am încercat să fac câțiva pași înapoi, să ies din încăpere, însă durerea s-a accentuat, iar eu am căzut pe jos cu o mână pe piept, sprijinindu-mă în cealaltă.

Câteva secunde mai târziu, am clacat. Am văzut negru în fața ochilor și am căzut lat pe jos. Corpul meu nu a mai rezistat. Nu mai avea puterile să mă ajute, iar oamenii sunt cam slabi în situații de genul.

Nu știu după cât timp, însă ând m-am trezit, primul lucru pe care l-am văzut a fost...

.
.
.
Va urma...
.
.
.