Vieți ascunse II

30~

— Despre ce vrei să discutăm, Oliver? ~ Jayden

Întrebă Jayden cu o privire prefăcută pe față. M-am uitat în ochii lui începând să vorbesc.

— Despre Hector. Știu ce s-a întâmplat. Știu povestea întreagă. ~ Oliver

— Oh... Ai aflat... Atunci de ce mai vrei să discutăm? ~ Jayden

— Vreau doar să clarific lucrurile. Vreau să știi că indiferent de ce crezi că se va întâmpla, Hector regretă ceea ce a făcut și nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu tine. ~ Oliver

Jayden s-a încruntat ușor, pe urmă a privit în gol puțin pierdut și trist.

— Ți-a spus el asta? ~ Jayden

Întrebă el cu un ton mai jos al vocii.

— Nu mă crezi? Du-te și vorbește cu el. Nu te-am mințit niciodată și n-o voi face acum. ~ Oliver

Fiindcă Jayden nu a mai spus nimic preț de câteva secunde, am continuat discuția.

— Mai am o curiozitate totuși. ~ Oliver

— M? ~ Jayden

Mormăii el îndreptându-și privirea spre mine.

— De ce ai făcut-o? Sunt fratele tău... ~ Oliver

Jayden a oftat ușor uitându-se în altă parte. De parcă nu mai avea curajul să mă privească.

— Uite, eram beat și... Hector e drăguț și simpatic... îmi cam place de el.. Ești norocos că-l ai. ~ Jayden

Cu fiecare cuvânt ce îi ieșea pe gură, mă simțeam mai sceptic și mai trist, dar în același timp, simțeam cum un sentiment de furie creștea în adâncul meu ușor ușor.

— Ok, aseară erai beat. Dar dimineață? Mă simt trădat, Jayden. ~ Oliver

Am adăugat eu aproape imediat, uitându-mă la el cu o privire serioasă.

— Oliver eu... nu m-am putut abține, ok? Îmi pare rău, dar chiar nu m-am putut abține.. ~ Jayden

— Știu că-ți pare rău, dar asta nu schimbă faptul că ai făcut ce ai făcut. ~ Oliver

Jayden nu a mai rezistat. S-a enervat ușor și a izbucnit.

— Și ce ai vrea să mai fac acum, hm?! Nu e ca și cum pot da timpul înapoi sau ceva! ~ Jayden

Mi-am mărit ușor ochii auzind cuvintele lui. M-am uitat și eu într-o parte gândindu-mă la ce tocmai a spus.  "Nu e ca și cum pot da timpul înapoi" a fost fost fraza care m-a pus pe gânduri. M-a blocat efectiv, făcându-mă să realizez că eram blocat în această dimensiune, și nu puteam face nimic în privința aceasta. O frază care m-a făcut să realizez că nu aveam nicio soluție pentru a mă întoarce acasă.

— Da, ai dreptate, nu poți. Și...nici eu nu pot... ~ Oliver

M-am ridicat de pe marginea patului și am ieșit din cameră. Am închis ușor ușa după mine și m-am dus înapoi în camera mea, unde Hector stătea întins. Aceasta și-a ridicat privirea uitându-se la mine.

— Oliver? Ești în regulă? Pari puțin... trist. ~ Hector

— Sunt bine. Am vorbit cu Jayden și...pur și simplu încep să cred că nu mai am vreo șansă de a mă întoarce acasă. ~ Oliver

— Cum? Jayden știe de tot? ~ Hector

— Nu. Nimeni în afară de tine nu știe de puterile mele. Doar că, a spus o frază care m-a pus pe gânduri. Pe urmă am realizat că pur și simplu nu mai am soluții. Speranța mea e inexistentă și mă simt dărâmat de tot. Iar cea mai rea parte este că nimeni nu mă poate ajuta, pentru că nimeni nu mai are puteri, în afară de mine... ~ Oliver

Hector s-a uitat la mine cu o privire tristă.

— Oliver... ~ Hector

— O să...ies puțin afară... ~ Oliver

Am spus întoarcându-mă către ușă, apucând ușor clanța.
Hector s-a uitat într-o parte știind ce urmează să fac.

— Îmi pare rău, Hector. De data aceasta, Oliver va pierde...  ~ Oliver

La auzul propriilor cuvinte am început să plâng. Șiroaie de lacrimi au început să mi se scurgă pe față, în timp ce mă mii de gânduri s-au năpustit asupra mea.
Cel mai rău îmi părea pentru Hector, dat fiind faptul că aflase lucruri traumatizante, pe care nu le puteam șterge din memoria lui. Am ieșit din cameră îndreptându-mă către ieșirea casei. Am mers în grădină unde m-am ascuns într-un colț mai ferit. M-am descărcat, începând să plâng mai mult, și mai mult... și mai mult.
Dintr-o dată capul a început să mă doară foarte tare, parcă forțându-mă să uit de tristețe. Am încercat să ignor pe cât de mult posibil durerea, însă era mult prea puternică. Nu mai simțisem așa ceva în viața mea. O durere de cap atât de puternică, parcă... o avertizare.
După o vreme, ceea ce s-a simțit ca o veșnicie, încetase într-un final. Durerea trecuseră, însă în capul meu se certau acum voci. Câteva voci, parcă totuși... familiare.
Am început să...

.
.
.
Va urma...
.
.
.