Vieți ascunse II

23~

- ... când voi găsi o cale de a mă întoarce acasă. ~ Oliver

Mi-am spus încet, continuând să merg...

Am simțit o lacrimă căzându-mi pe față. Mă simțeam prost. Mă simțeam vinovat și chiar eram. Însă, nu îi puteam spune lui Hector adevărul. Nu îi puteam spune că sunt un criminal care se hrănește cu sângele oamenilor. Nu îi puteam spune că să omor mă făcea să mă simt bine. Nu îi puteam spune că am puteri și că vin din altă dimensiune. Nu îi puteam spune că uit lucruri pe zi ce trece. Nu îi puteam spune nimic din toate astea. M-ar fi crezut nebun.

Mergând către casă m-am gândit la cuvintele lui Hector. Abia atunci am realizat că eram plecat de ceva timp. Am început să fug, fiind din ce în ce mai aproape de casă.
N-a durat mult până să ajung în fața locuinței. Am intrat în curte, îndreptându-mă lent către intrare. În fața ușii, am ezitat puțin înainte să o deschid. M-am gândit la Hector și la cum își făcea griji. Mă simțeam prost.

- Să vedem... Parcă puteam să...? ~ Oliver

Mi-am spus în șoaptă făcând un buchet de trandafiri roșii să apară în mâna mea.

- Da... încă pot. ~ Oliver

Am apucat clanța ușii, deschizând-o ușor. Exact în acel moment, telefonul meu a început să sune din nou. Hector era în fața mea, în tocul ușii, cu telefonul în mână, apelându-mă.
Melodia ringtonului nu a destins deloc situația.

"Blood on my shirt, rose in my hand, you're looking at me like you don't know who I am..."

Cum se face că melodia se potrivea cu situația?
Sânge pe cămașa mea, un buchet de trandafiri în mâinile mele și Hector uitându-se la mine ca la un necunoscut.

- Hector eu... ~ Oliver

- O-Oliver...?
Șopti el speriat.

Telefonul i-a căzut din mână și corpul a început să-i tremure.

- Nu, Hector, nu sunt rănit! Sunt bine, serios! ~ Oliver

- Atunci de ce...? ~ Hector

Ce puteam face? Nu îi puteam spune adevărul. Trebuia să-l mint. Deși nu-mi plăcea s-o fac, eram nevoit.

- Am văzut o pisică pe stradă. Era întinsă și părea să fie rănită. Am luat-o în brațe vrând s-o duc într-un loc mai sigur. Era rănită, așa ca am lăsat-o în fața unui cabinet veterinar într-o cutie. Sunt în regulă, pe bune. Nu sunt rănit. ~ Oliver

Nu-l mai mințisem pe Hector aproape niciodată. Nu-mi plăcea s-o fac, însă nu am avut de ales în situația de față. Mă simțeam rău pe dinăuntru, însă într-o zi sper să-i pot spune adevărul.

I-am întins buchetul de trandafiri. Hector a început să plângă și m-a luat în brațe în următoarea secundă. L-am strâns înapoi, mângâind-ul ușor pe cap.

- Îmi pare rău dacă te-am făcut să te îngrijorezi. ~ Oliver

- Vrei acum să-mi explici ce-a însemnat faza cu "îți voi spune într-o zi"?? ~ Hector

Mi-a dat drumul din brațe și s-a uitat la mine.
Nu l-am putut privi în ochi, chiar dacă era cu mult mai scund decât mine.

- Tot ce-ți pot spune în momentul ăsta, este faptul că îmi doresc să-ți pot explica tot... Dar promit că într-o zi vei afla adevărul... ~ Oliver

Hector s-a uitat la mine oftând.

- Am încredere în tine. Sper ca totul să merite până la urmă. Acum hai la culcare... ~ Hector

Am zâmbit oftând ușurat. Am aprobat dând din cap și am mers ambii să dormim.

Nu am reușit să închid un ochi toată noaptea. Gândul mi-a stat doar la minciunile pe care i le spuneam lui Hector, iar dacă i-aș fi spus adevărul m-ar fi crezut nebun. Adevărul ar fi înrăutățit situația...

Nu m-am simțit așa niciodată. E un sentiment ciudat și se intensifică pe zi ce trece în care sunt blocat în dimensiunea asta.
.
.
.
Timpul trece, puterile îmi dispar mai repede decât înainte și eu încep să uit să-mi notez undeva toată așa zisa chestie cu puteri. Sentimentele încep să mi se amplifice cumva, de parcă, m-aș transforma într-un om normal...
Nu pot să mă gândesc decât la Hector care pare să fie tot mai distant față de mine. Mă simt prost și știu că este vina mea, însă, am nevoie de el acum mai mult ca niciodată.
Simt că înnebunesc încet încet. Nu pot face nimic. Nu știu nicio modalitate de a mă întoarce acasă. Totuși, m-am atașat de Hector din dimensiunea aceasta, chiar dacă știu că nu e cel de acasă.
Oare ce face acum...? Hector de acasă...sper că e bine.
Sper că... el... El? Despre cine vorbeam? ...
Hector? Da, Hector! Oare ce face acum?
Ah, da. Este jos.
E ziua lui Jayden, fratele meu. Toți se distrează și beau, iar eu îmi fac griji pentru... Pentru... Nu-mi pot aminti. Probabil nu e atât de important dacă nu-mi pot aduce aminte.
Oricum, poate ar trebui să mă desting și eu puțin. O bere nu strică niciodată.
O să merg jos, presupun, și o să încerc să mă distrez.
Deși, de câteva zile nu am mai băut sânge. Nu-mi place deloc această nevoie de a omorî constant.
O să...iau o bere și o să-mi treacă...

Am spus eu coborând scările gândindu-mă la tot și la nimic în același timp. Gândurile mele erau amestecate, iar unele se pierdeau foarte ușor..